Vânătoarea supravieţuieşte de mii de ani ca activitate deoarece satisface orgoliile masculine şi le dă ocazia practicanţilor să se lanseze în competiţii. Dacă la început omul vâna mânat de un instinct primar, de nevoia de supravieţuire, azi, lucrurile stau cu totul altfel. “Vânătoarea şi-a pierdut prestigiul cultural şi însemnele aristocratice”. Este concluzia unui vânător nostalgic care s-a trezit după Revoluţie că nu se mai poate mândri cu sportul pe care îl iubeşte atât de mult. Doar un vânător poate stabili limita dintre hobby şi patimă.
Eugen Negrici, critic şi istoric literar, povesteşte într-un interviu acordat revistei “Viaţa Românească” cum se vede evoluţia vânătorii în România prin ochii unui om care a practicat acest sport din pasiune.
La polul opus, Liviu Mihaiu, proaspăt guvernator al Deltei Dunării, explică de ce nu ar putea niciodată vâna şi când este cazul ca un ecologist să accepte beneficiile acestui sport sângeros.
Ocupaţie ceauşistă
Declinul vânătorii a început odată cu cel al literaturii din primii ani bolşevici, explică Negrici. El aminteşte că tot atunci “s-a legiferat vânătoarea colectivă şi câinii au devenit inutili şi neaveniţi, iar vânătorii adevăraţi, ca şi scriitorii adevăraţi, au început să dispară”.
Vânătorul creionează epoca ceauşistă a ocupaţiei, când şefii de instituţii socialiste au început să imite apucăturile vânătorului şef al R.S.R. de a scotoci coclaurile şi de a împuşca vânatul cât mai mare cu putinţă şi cât mai repede posibil. Negrici povesteşte că “se aşezau în cele mai bune standuri, în locurile de trecere «obligatorii», stricau pânda, pălăvrăgind despre şedinţe şi despre fotbal, înfulecând cotletele lor de la bucătăria partidului, trăgând la întâmplare şi nu o dată în vecini”.
Vânătorii de atunci erau nelipsiţi de la meciurile de fotbal,
