Cred că ne apropiem de o limită. Democraţia românească nu mai pare capabilă să-şi susţină bunele intenţii, ajungând, în schimb, în faza în care suma pagubelor o depăşeşte periculos pe cea a avantajelor. Cu alte cuvinte, suntem în pragul unui faliment. Politic. Pentru că ultima ispravă a partidelor noastre, aceea de a vota unanim Legea de majorare a salariilor cadrelor didactice cu 50%, nu înseamnă doar iresponsabilitate şi nu e doar un exerciţiu de populism electoral. E şi semnul unei demisii a politicului din rolul său de gestionar al interesului public. Legea, contestată acum, în al doisprezecelea ceas, de către guvern la Curtea Constituţională, nu aduce nici un folos nimănui. Partidele nu se aleg decât cu oprobiul unei părţi din electorat, pentru că în faţa celeilalte, a beneficiarului teoretic, ele rămân egale, din moment ce s-au comportat la fel. Cei pe care i-a vizat, sutele de mii de cadre didactice, pot o vreme să trăiască cu iluzia unui venit suplimentar, dar termenul e deja aproape expirat. Preţurile stau să sară în aer, iar banii în plus vor însemna în scurt timp doar mai multă hârtie. Iar asta ne afectează pe toţi. Dar dacă nimeni nu câştigă, asta nu înseamnă că lucrurile rămân cum au fost. Am primit o lecţie despre cum poate funcţiona o întreagă clasă politică, iar urmarea e disiparea până la dispariţie a încrederii în chiar sistemul care a produs-o. Nu chiar de azi pe mâine, dar nici în foarte lung timp.

Există deja o masă critică a înţelegerii faptului că sistemul de care vorbim nu mai poate fi tolerat, iar argumentul sună în felul următor. Dacă toţi cei învestiţi să asigure funcţionarea în limite rezonabile a unei societăţi ajung la un moment dat să se comporte ca şi cum singurul lucru care mai contează e propria lor supravieţuire, atunci existenţa lor devine o ameninţare. Iar clasa politică, prin ea înţelegând nu politicienii în sine, ci forma