Romanul lui Ştefan Agopian „Tache de catifea“ (reeditat la Polirom) şochează deopotrivă prin structură şi scriitură.

Prozatorul îşi construieşte şi deconstruieşte ficţiunea interferând planurile temporale şi făcând personajele să trăiască vieţi cărora le cunosc deja finalul şi traiectoria. Toate aceste subtilităţi de compoziţie, puse în ecuaţia unei filosofii a deşertăciunii, sunt absorbite într-un limbaj artistic de mare rafinament.

Eroul titular, boiernaşul de ţară îmbrăcat într-un costum de catifea, a trecut prin multe. Tatăl îi rânjeşte încă, în memorie, din parul în care i-a fost înfipt capul, despărţit de trup de nişte insistenţi pasvangii, la 1803. Mama a murit şi ea de mâna unui ucigaş, aşa zicând, individual, un serial killer mai înspăimântă tor decât cei din filmele americane: Mamona cel Tânăr. Dar, înainte de acest sfârşit violent, figura maternă nu se colorează în tradiţionalele nuanţe trandafirii. Fiindcă, după moartea soţului, aventuriera şi-a continuat aventurile matrimoniale: s-a însoţit cu Mamona cel Bătrân, apoi cu Vaucher Franţuzul, care, în colaborare cu Mamona cel Tânăr, l-a strangulat pe tatăl acestuia. Seria de omoruri en famille se lungeşte monstruos precum în istoriile cu reglări de conturi ereditare de la vârful Imperiului Otoman, patul morţii devenind parte a alcovului.

Mălura, moşia lui Tache ocupată succesiv de tot felul de stăpânitori, este o Valahie în mic, siluită alternativ ori concomitent de turci, ruşi, austrieci. Şi, nu în ultimul rând, de către domnitorii ei... Autorul nu şi-a propus să facă o cronică istorică literaturizată, în maniera inegalabilă a lui Sadoveanu. El vrea să reţină, din acest context convulsionat şi violent, sensul în care curg destinele individuale şi atmosfera dominantă.

În final, melancolicul Tache, îndreptând pistolul spre unul dintre răufăcători, „încet şi