Remarcat la sfârşitul anilor 90 – începutul anilor 2000 pentru filme mai degrabă mainstream („Good Will Hunting”, 1997, nominalizat la Oscar pentru cea mai bună regie; „Finding Forrester”, 2000, nominalizat la Berlin pentru Ursul de Aur), Gus Van Sant pare să se fi profilat în ultimii cinci ani pe proiecte cu buget mic.

Tema lui predilectă, chiar şi atunci când e mainstream, pare să fie, abordată din diverse unghiuri, adolescenţa. În „Paranoid Park” revine în forţă şi foarte direct în lumea liceenilor. Dacă în „Elephant” (Golden Palm şi trofeul pentru cea mai bună regie la Cannes în 2003) pe agenda regizorului se aflau şi aspecte socio-politice legate de penetrarea armelor în şcolile americane (naraţiunea înfăţişează un incident nu foarte departe de masacrul de la Columbine), aici e preocupat mai ales de viteza cu care tinerii se maturizează la această vârstă.

Ca şi în „Elephant”, şi aici utilizează o distribuţie compusă în cea mai mare parte din actori neprofesionişti, ca o oportunitate de a explora şi dincolo de scenariul cu evenimentele lui prestabilite. Van Sant îşi bazează scriptul pe romanul lui Blake Nelson şi alege să facă o incursiune nonlineară în viaţa unui puşti care încearcă să îşi amintească o întâmplare care îl va bântui tot restul vieţii.

Alex (Gabe Nevins) cauzează, involuntar, moartea unui paznic. La sugestia unei prietene, Alex încearcă să pună pe hârtie evenimentele care au dus la acest incident – rezultatul este o poveste fragmentată, care include skateboardindg, o familie alienată, prietenii rupte, anxietate şi indecizie.

După cum însuşi regizorul declară, e o versiune de „Crimă şi pedeapsă” cu adolescenţi, în care focusul nu e lumea reală, ci constructele mentale şi complexităţile psihologice. în final, tabloul compus nu e nici omogen, nici clar. E mai degrabă un mozaic impresionistic care îşi