Ca să scrii azi despre Eminescu trebuie să fii foarte deştept ori nebun. Nu am pretenţia că fac parte din prima categorie şi, trag nădejde, nici din cea de-a doua. Astfel, mă văd silit să recunosc că motivele pentru care am decis ca Eminescu să fie subiectul meu, astăzi, nu prea au legătură cu puterea mea de pătrundere şi înţelegere a operei poetului amintit mai sus. Eminescu a ajuns un clişeu naţional. Şcoala românească a făcut din el un nume comun, un automatism supărător pe buzele tuturor. Să fii detractor, să-i negi importanţa şi actualitatea e tot un clişeu. La fiecare 15 ale lunilor ianuarie, respectiv iunie, cădem în admiraţie faţă de calitatea noastră de români pentru că – nu-i aşa? – Eminescu a fost şi el tot român. Nu la fel de mare ca Ştefan cel Mare, dar, oricum, în Top Ten. Opera poetului a devenit victima mitizarii excesive (si, uneori, chiar de prost-gust) a numelui Eminescu. Mă întreb cum ar mai putea astăzi un elev de liceu sa rezoneze cu adevărat la nişte texte precum Epigonii, Venere şi Madonă, Floare albastră, La steaua sau Luceafărul, dacă în jurul acestor poeme a fost creată o atmosferă de priveghi la care trebuie obligatoriu să participe. După cum cred că aţi observat, rîndurile de mai sus au în vedere receptarea largă a scriitorului. Lucrările serioase, tratatele de specialitate evită, de regulă, capcanele amintite, dar pot deveni şi ele, încet-încet, victimele acestora. Pentru că, indiferent de cît de specializată ar fi, cercetarea ştiinţifică are nevoie de un public, de un beneficiar. Şi dacă acest public e învăţat să gîndească după şabloane, nu trebuie să ne mai mire dezinteresul unora (mă refer la cei pasionaţi totuşi de literatură) faţă de acest gen de lucrări. Aşa Nu! O listă a ruşinii Receptarea lui Eminescu are o istorie foarte lungă şi este de-a dreptul spectaculoasă, cu întîmplări fericite şi, din păcate, cu foarte multe întîm