Se întîmpla la un curs pentru un program computerizat de editare de sunete, la Londra. Genul de activitate organizată, de obicei, de către firmele multinaţionale pentru angajaţii de pretutindeni, o lecţie gîndită a fi înţeleasă de oricine, indiferent din ce fel de cultură ar veni, şi care uneori are scopul de a-i aduce pe toţi participanţii la un limbaj comun în domeniu. Nu mai conta că unii nu se simţeau prea în largul lor în faţa unui computer, iar alţii foloseau deja de mult programe de generaţie superioară celui pentru care eram instruiţi. Cu toţii trebuia să ascultăm şi să deprindem ce ne spunea profesorul (mai exact trainerul), un tip slab, cu părul vîlvoi, care se agita permanent, aruncîndu-şi mîinile în toate părţile cu gesturi cît mai sugestive, aşa încît să-l înţeleagă şi unul care n-ar fi ştiut boabă de engleză. Noi, cursanţii, eram în număr de patru. Un puşti magrebian, uşor tensionat, care îşi punea mereu pixul între dinţi cînd trebuia să tasteze ceva şi care, deseori, apăsa pe ce nu trebuie, şi ajungea la ferestre ciudate, fără nici o legătură cu treburile noastre. Trainerul pierdea timp de fiecare dată încercînd să-i corecteze rătăcirile şi să-l aducă la fereastra cea bună. O cucoană de vreo 50 de ani, cu ochelari fini şi un zîmbet uşor superior, rusoaică, mereu atentă şi iscoditoare în preajma trainerului, părea uşor neîncrezătoare. Cerea întruna precizări, voia să afle cît mai multe. Aşteptările nu îi erau satisfăcute, lucrurile îi păreau prea simple şi dădea impresia că nu înţelege de ce e nevoie de atîta energie şi timp pentru predarea unui sistem care nu ascundea nici o mare filozofie. Ar fi fost poate împăcată dacă i s-ar fi dat un manual să se descurce singură. Privea oarecum de sus eforturile şi agitaţia trainerului englez, mai tînăr cu cel puţin 10 ani decît ea, şi care, bietul de el, nu putea să aibă habar de uriaşele complicaţii care, n