SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Pe mulţi dintre românii fugiţi din ţară sau rămaşi cu diferite prilejuri în Vest i-a învins libertatea. Se spunea cu un verb, care ocolea adevărul, că nu se adaptaseră.
Cu unul din aceşti neadaptaţi m-am întâlnit întâmplător la München, imediat după 1990. Omul era mai marcat decât mine de întâlnire. Pur şi simplu nu-şi găsea cuvintele sau îmi punea întrebări prosteşti de genul "Cu ce ocazie
pe aici?" sau "Intenţionezi să rămâi?".
Era vădit că pentru el, omul care riscase totul, atunci când a devenit "transfug", năvala celor din ţară aducea a jignire. Nouă, celor din ţară, ni se dăduse gratis libertate, iar el luptase din greu pentru ea. Şi nu se putea considera un învingător. Noi făceam risipă de libertate, pe când el o primise cu porţia, cunoscându-i în amănunt şi servituţiile.
Cândva, fuseserăm foarte apropiaţi. Pentru mine, cei treizeci de ani, care trecuseră de când el "alesese libertatea", nu se încărcaseră de uitare. Nu aveam nici un motiv să-l uit şi de aceea mă bucuram sincer de întâlnire. Era ca şi cum ne despărţiserăm ieri şi azi ne vedeam din nou, ca să ne bem cafeaua de dimineaţă împreună. Chiar aşa i-am şi spus: Hai să bem o cafea, să mai stăm de vorbă. Pentru el, cel care făcuse reale eforturi ca să uite, care uita şi fără să-şi impună asta, fiindcă nu mai spera să se întoarcă vreodată în ţară, eu eram o fantomă. I-a trebuit ceva timp, până să-şi dea seama de unde trebuie să mă ia, din ce trecut confuz făceam parte. Faptul nu mă mira.
Nu era pentru prima oară când, regăsindu-mă cu prieteni de odinioară, care în memoria mea erau tot mai prezenţi, pe măsură ce treceau anii, descopeream că nu mai existam deloc pentru ei, că aparţineam unui trecut, mult prea îndepărtat ca să mai merite a fi reactivat. Eu şi neadaptatul aveam alte unităţi de măsură ale timpului afe
