Pare uşor de răspuns: „Ştim noi cine a fost Eminescu?“ se întreabă – şi ne întreabă – Ilina Gregori încă din titlul recent apărutului său studiu, consacrat unei ample şi minuţioase cercetări a perioadei petrecute de Eminescu la Berlin, între toamna lui 1872 şi vara lui 1874. Reformulată, întrebarea ar putea suna: „chiar vrem să ştim noi cine a fost Eminescu?“, de vreme ce decenii la rînd ne-am obişnuit să-l reducem pe scriitorul autentic şi viu la o efigie, pe cît de abstractă, pe atît de lipsită de conţinut, iar viaţa şi opera „poetului naţional“ au fost acoperite de clişee, de prejudecăţi şi, nu o dată, de lecţiuni greşite? Chiar vrem să ştim cine a fost Eminescu, dincolo de tot bagajul de locuri comune, percepţii mitizante şi interpretări pioase care ocultează opera şi ne ţin la distanţă de adevărurile vieţii şi, în egală măsură, de semnificaţiile complexe ale scrierilor sale? Polemică faţă de comoditatea cu care mulţi dintre biografii lui Eminescu abordează intervalul berlinez – prezentat ca nefast pentru poet, în opoziţie cu perioada vieneză, senină şi benefică –, Ilina Gregori remarcă insuficienta cunoaştere a biografiei poetului care, deşi Învestit cu statutul de „poet naţional“, a fost de cele mai multe ori subevaluat din punct de vedere intelectual. Desigur, atitudinea dubitativă adoptată de autoare în dialogul cu Eminescu (în dubla sa ipostază, biografică şi auctorială) şi cu exegeţii săi nu este singulară. În ultimii optsprezece ani s-au înmulţit vocile care pun sub semnul întrebării multe dintre poncifele eminescologiei, cu atît mai mult cu cît publicarea monumentalei Opere eminesciene, în ediţia critică iniţiată de Perpessicius şi dusă la bun sfîrşit de Petru Creţia, s-a încheiat în 1993. Deşi evenimentul nu a produs „examenul de conştiinţă al întregii culturi româneşti“, anunţat de Petru Creţia în Testamentul unui eminescolog, au apărut deja o s