Brando scrîşnea, călca rău şi angoasat, James Dean scîncea sfîşietor, între strigăte bruşte şi tulburi. ëntre aceste două prototipuri care definesc nopţile junelui-prim american în criza postbelică, Newman aducea ipoteza de lucru şi farmecul jocului prelungit pînă la amiază, cu bună ştiinţă, din ring pînă în preerie, de pe cal la ruletă, de pe bicicletă pe tren, doar-doar va mai exista puţin şi amurgul va mai întîrzia. Pofta lui de viaţă era pe măsura chipului său frumos. Curajul său era integru ca lumina ochilor săi albaştri.

Un bărbat plăcut care se juca perpetuu, fără revolte deplasate, fără copilării mituitoare, fără nimic morbid, cu îndrăzneala sentimentelor inteligente, evitînd demagogia inocenţei, dar şi martirajul caligrafic. Lumea nu-i cădea pe cap, dar nici el nu accepta, cu una cu două, să-i cadă capul, în cacialmalele şi galopurile sorţii. ën mijlocul confuziei generale - din care nu avea cum să se sustragă, căci era un hombre nu un Batman - tipul lui avea particularitatea de a ţine capul sus, bine pus pe umeri, convins că cine nu a înţeles minunea asta, de a ţine capul pe umeri în conjunctura eternei confuzii, nu a priceput situaţia şi atunci nu mai are de ce să se joace cu el, de ce să mai invite fete pe bicicletă, cîntîndu-le la ureche că plouă şi e frumos să pedalezi pe ploaie, cînd moartea e pe urmele tale, cravaşată de necunoscuţi cărora, însă, e fairplay să le recunoşti tenacitatea cu care vor să te înhaţe.

În fond, cinematografic, la Newman superbă era mişcarea. Sînt o mie şi unul de gesturi ale lui care ar merita arătate cu degetul şi povestite cu schiţele bunilor scriitori americani crescuţi în jurul ringurilor, al meselor de biliard, al cartierelor bogate în gunoaie şi în îngeri cu feţe murdare:

cum numără el banii mai niciodată puşi în portofel,

cum filează cărţile înainte de un plus sau de un pas perfid,