În America, nenorocirea vine întotdeauna singură. Individualistă, precum americanii, o tornadă nu se împerechează niciodată cu o inundaţie, incendiile nu prezic cutremure de pămînt (chiar dacă reciproca nu e întotdeauna valabilă), vulcanii explodează pe rînd, disciplinat, inundaţiile rămîn egoiste, fiecare pe barba ei, iar uraganele se dezvoltă într-o ireproşabilă ordine alfabetică - Ike, bunăoară, nu va devasta niciodată Texasul înaintea lui Gustav. "One at the time" - zic americanii. "Cîte una, pe rînd." Cînd vine însă vorba de familia ta sau de casa la care ai plătit o viaţă întreagă, faptul că nenorocirea vine singură nu te consolează foarte mult. De consolat se ocupă companiile de asigurări.

Nu e vorba aici de o diferenţă de mentalitate. Lăsat de capul lui, americanul ar fi la fel de mioritic precum românul. California e călare pe o falie dintre două plăci tectonice şi, la o adică, poate ajunge peste noapte în străfundurile oceanului. Colac peste pupăză, an după an, incendiile pun în pericol zeci sau sute de case, dar asta nu se reflectă nicidecum pe piaţa imobiliară, casele din California rămînînd, în continuare, printre cele mai scumpe. Yellowstone stă pe un mega-vulcan ce poate arunca în aer jumătate din continent, dar nimeni nu se grăbeşte să se mute. Am fost martorul a nenumărate tornade, la care vecinii americani afişau un optimism tipic românesc (în care, personal, m-am regăsit): "N-o să vină tocmai prin Cutter Court!". Şi n-a venit. Încă. Adevărul e că tornada e o loterie cu semn schimbat. Şansele sînt aceleaşi, dar toată lumea vrea să piardă. ("N-o să mă lovească tocmai pe mine!") Pe cînd locuiam în Champaign - Urbana, Illinois -, o tornadă a tăiat în două casa unui vecin. Clădirea în care locuiam a scăpat neatinsă, dar am văzut, a doua zi, imagini care mi-au dat fiori reci pe şira spinării. Tornada îi trecuse prin bucătărie. Jumătate din cas