Despre mituri s-a scris şi s-a tot scris. Au fost analizate, demontate, s-au făcut zeci de studii. A urmat demitizarea, uneori cu orice preţ, care la noi a ajuns o modă, dacă ne gîndim doar la receptarea lui Eminescu. Dar de unde dorinţa de demitizare? Pe de o parte, miturile sînt, într-o anumită etapă a existenţei unei comunităţi, fondatoare, dau coerenţă unei lumi, deci necesare. Pe de altă parte, de la un anumit punct încolo, aceste mituri interiorizate, adînc înrădăcinate, capătă forme şi proiecţii nemăsurate, care pot face atît bine, cît şi rău. În perioade de criză, mitul Salvatorului s-a dovedit eficient şi mobilizator, dacă ne gîndim numai la imaginea lui de Gaule, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dar ce se întîmplă cînd acest mit ne sminteşte de-a dreptul? Mă gîndesc la toţi cei care-i aşteptau, la sfîrşitul aceluiaşi război, pe americani: „Vin americanii!“, „Or să vină ei şi americanii!“. Ne-am bazat atîta pe mitul unui salvator extern, încît am încremenit într-o aşteptare totală. Slaba rezistenţă românească a fost între timp decimată, iar marea majoritate s-a mulţumit să aştepte. Să aştepte să le vină salvarea din cer. Francezii au profitat de forţa acestui mit pentru a se mobiliza, românii au bovarizat şi agonizat, pînă cînd a fost prea tîrziu, pînă cînd teama a pus stăpînire cu totul pe ei. Comportamentul lor seamănă cu cel al unei fetişcane răscoapte care tot speră să vină Făt-Frumos călare pe un cal alb şi s-o salveze din ghearele Zmeului. Iată un dublu exemplu de funcţionare a mitului, al forţei lui bilaterale. Dar la ce diferenţe şi la ce consecinţe poate duce această manevrare a mitului! Ceauşescu s-a folosit din plin de mitul Salvatorului, l-a exploatat la maximum. Mai nou, politicienii de azi fac exact acelaşi lucru, deturnîndu-i forţa benefică spre propriul interes electoral. Fiecare se propune pe sine ca Salvatorul României, în sp