Pana la 1 ianuarie 2007, Polonia era copilul teribil al Uniunii Europene. Capitalele UE priveau socate catre Varsovia unde scandalurile curgeau suvoi, iar fratii Kwasniewski stateau doar cu poalele in cap.
Intre timp insa, a venit din urma, in forta, Romania, demonstrand Europei ca inca nu vazuse mai nimic. Probabil ca daca ar fi s-o ia de la capat, cu mintea de acum, tarile europene s-ar opune din rasputeri aderarii noastre. Pe buna dreptate.
Procesul de aderare a Romaniei a fost unul chinuit. Capitolele de negociere s-au inchis, in mare majoritate, extrem de greu si asta nu pentru ca Bucurestiul ar fi avut cine stie ce pozitii dure la negocieri (de cele mai multe ori am acceptat conditii net defavorabile), ci pentru ca nu reuseam sa atingem standardele minime cerute de piata comuna.
In domenii importante, Internele, Justitia si Agricultura, am ramas pana in ultima clipa cu stegulete rosii. Cu mare greutate, sub presiunea datei de 1 ianuarie 2007, au fost decise masurile impuse de UE pentru nota de trecere. Cel mai greu a fost in Justitie, unde lupta impotriva coruptiei era conditie sine qua non, inacceptabila insa pentru guvernul Nastase (DNA stie de ce ).
Totusi a aparut Parchetul Anticoruptie, a fost jumulita imunitatea parlamentarilor, a aparut proiectul ANI, au devenit publice declaratiile de avere ale demnitarilor, si, din 2005, au inceput sa se miste si primele dosare de mare coruptie.
Cele mai multe dintre aceste masuri esentiale au fost gandite de fostul ministru al Justitiei, Monica Macovei, devenita inamicul numarul unu al politicienilor corupti care au facut tot ce au putut pana au reusit sa scape de ea.
Una peste alta, Romania s-a vazut, pana la urma, cu sacii in caruta, membru cu drepturi depline al clubului european. Comisia Europeana a avut totusi o strafulgerare de intuitie in p