Nouă, pământenilor, ne vine greu să credem într-o semnificaţie mistică a molimei financiare. Stau în taxi, la semafor, privind în faţă şirul de maşini cât Calea Lactee. Deh, respiră calm şoferul, de-acu’ ne-am obişnuit; Bucureştiu’ ăsta nici nu mai tre’ să te enerveze. Ce bine!, îmi zic în sinea mea. În sfârşit, începem să descoperim cumpătarea într-un oraş care te ispiteşte cu pachete de nervi pe metru pătrat. Dar pacea noastră rutieră este brusc spulberată de un scârţâit demn de roţile unui bolid de Formula 1.

Întoarcem iute capul şi vedem năluca neagră călare pe jdemii de cai-putere trecând pe contrasens ca din puşcă. Gipanul întunecat în formă şi spirit ne depăşeşte cu viteza luminii, bagă claxoane să-i trimită în şanţ pe cei care vin din sens opus şi trage brusc dreapta de volan. Intră la milimetru pe lângă botul unei maşini aflate la vreo 20 de metri în faţa noastră.

Şoferul autoturismului ameninţat de impact calcă frâna şi evită ciocnirea civilizaţiilor. Claxonează, scoate mâna stângă pe geam cu degetul de semnalizare în poziţie verticală şi-l blestemă pe nesimţitul din limuzina tupeistă. De la înălţimea gipanului său arogant, descreieratul 4X4 flutură în sictir mâna spre toţi fraierii din coloană. “Uite, zice şoferul meu de taxi, nenorociţii ăştia nu se mai opresc! N-are nimeni ce le face, îşi bat joc de noi, papagalii care stăm liniştiţi la semafor. Ce, noi nu ne grăbim? Dvs. (se uită spăşit spre mine), ce, dvs. nu vă grăbiţi? Ba da, îl aprob, toţi ne grăbim.

Corect, continuă omul enervat, da’ aia nu înseamnă să ne călcăm în picioare, că-s unii mai şmecheri ca alţii. Ce, eu nu puteam să mă bag ca nebunu’?! Vai de mama noastră, dom’ne, cică suntem în Europa! N-or fi ăia oameni mai cu moţ, da’ măcar îs civilizaţi”. Îi dau dreptate. Zilnic, oraşul geme sub apăsarea agresorilor bunului-simţ. Numărul lor creşte odată cu î