Face ce face Moldova noastra de peste Prut si, din cand in cand, mai scoate din adancimile ei cate un exemplu, pe care ni-l trimite degrab' la Bucuresti*. Spre luare-aminte a ceea ce ar putea fi o aproximare a geniului. O invarteala nauca in jurul exprimarii fatise a notiunii de personalitate complexa autentica.
Artistul Roman Tolici este unul din exponentii acestei misterioase unde de soc, care, pornita de dincolo de marginea de rasarit a lumii noastre, loveste cand si cand Romania. In mentalitatile ei mereu necumpanite, adica, uneori suspicioase si sceptice, alteori prezumtioase si presarate cu vanitati ieftine. De pe urma careia, e adevarat, ne dezmeticim greu, dar pana la urma ne luminam. Acest copil al Orheiului, ivit pe malurile Rautului, a legat de gura neincrederii noastre nationale un capastru magic. Cu care, de fiecare data cand suntem gata sa cadem in haul melancoliei, fie a nimicului, fie a enormului, el se strecoara parsiv si ne umbla la butoanele fiintei nationale. Strunind-o inspre nadejdea mantuirii si promitandu-ne, in acelasi timp, celebra corectie regionala: "o mami di bataii".
Roman Tolici a cucerit mediile artistice romanesti in primul rand prin nonsalanta exprimarii, care oscileaza aiuritor de repede intre insolenta vampirica si bascalia inteligenta. Apoi, prin usurinta cu care a dezvirginat toate tabuurile exprese pe care se construisera pana atunci mirajele noastre de altitudine, de pudibonderie si de crestinism onctuos. Prejudecati create anume ca sa mentina mentalul colectiv intr-o confuzie dirijata. Benefica pentru unii, insa paguboasa pentru cei mai multi dintre noi.
"Brandul" Tolici (am auzit pe strada, de "Zilele Bucurestilor", chiar constructia "se da Tolici la Muzeul National", de o familiaritate de care stiu ca se bucura doar marile nume ale culturii!) contine felurite straturi de expunere. De la pictura, de
