De obicei sunt destul de circumspect in fata volumelor postume. Bunul cel mai de pret al unui autor, numele sau, apare pe copertile a diferite alcatuiri si incropiri editoriale, prin stradania unor mostenitori legali sau a unor prieteni buni neintrecuti in a compromite - prin exces de zel - imaginea scriitorului. Rareori aceste volume sunt realizate cu spirit critic, cu scrupul filologic si in sensul major urmarit de opera antuma.
Cel mai adesea, ele supraincarca abuziv dimensiunea specifica a creatorului disparut, venind cu inedite recuperate de te miri unde, proiecte, bruioane, dedicatii si glumite scriitoricesti, facute in momentele de respiratie. Mostenirea culturala, in acceptia proprie a termenului, e o problema delicata in posteritatea unui artist.
Sorin Stoica reprezinta o exceptie si in aceasta privinta. Prolific, fara a fi industrios, in cei cinci ani cati numaram de la momentul debutului sau editorial la cel al disparitiei, foarte tanarul autor a lasat in urma texte nu numai publicabile, ci si in cel mai inalt grad reprezentative. Initial, am crezut ca paginile grupate in volumul Aberatii de bun-simt* sunt onorabile si-atat. Ca ele nu-l fac de rusine pe prozator, dar nici nu-l arata la nivelul lui de maxima expresivitate. M-am inselat. Aproape toate povestioarele de aici au marca inregistrata a lui Sorin Stoica, acea respiratie relaxata, dar profunda a scriitorului cu interes antropologic si retina realista. Si, nu in ultimul rand, umorul particular, pe jumatate copilaros si pe jumatate inteleptit, al celui ce scrie io.
Textele sunt savuroase, dar nu in detrimentul fondului. Cursivitatea nu inseamna, in cazul de fata, facilitate in registrul compozitiei si al efectelor. Inregistram o deplina familiarizare cu obiectul divers, survenita la capatul unui proces suficient de lung si de intens de explorare. Nu exista, practic, subiecte
