„Parlamentarul nu este decât un infractor de rând care face legi în perioada când nu stă în închisoare pentru vreo crimă de drept comun“ - scria demult Mark Twain.

Meditând asupra acestei definiţii, vom observa că, în America secolului XIX, oamenii politici chiar făceau închisoare dacă săvârşeau infracţiuni, ceea ce nu se întâmplă în România secolului XXI. Asocierea parlamentarilor cu tagma infractorilor este însă cât se poate de actuală, mai ales în lumina votului de miercuri din Cameră, când majoritatea dominată de alianţa PSD-PC a impus o a doua jefuire a proprietarilor caselor confiscate de regimul comunist şi i-a călcat în picioare pe liberali, cu respectul lor faţă de proprietate cu tot. Deasupra discursurilor politice înfierbântate se ridică, precum uleiul în apă, un adevăr simplu, şi anume că deposedarea forţată a unui proprietar de bunul său se cheamă furt. Iar casele care au făcut obiectul legii PSDiste au fost furate de mai multe ori de aceiaşi oameni: o dată cu prilejul naţionalizării comuniste din 1948, a doua oară cu prilejul adoptării Legii 112 şi a treia oară pe 8 octombrie, prin legea PSD-isto-PC-istă care interzice restituirea locuinţelor cumpărate prin Legea 112 şi a celor ocupate de chiriaşi.

În 1948, casele naţionalizate au fost preluate direct nu de popor, ci de favoriţii regimului comunist. „Tovarăşii“ sunt cei care le-au şi cumpă rat după 1990, împreună cu reprezentanţii „eşalonului 2“ din PCR, care au primit repartiţii în aceste case în 1990. E greu să vorbeşti de „cumpărători de bună-credinţă“ când toţi ştiau că locuiesc în case confiscate pe criterii politice. Celebra sentinţă iliesciană că „proprietatea privată este un moft“ s-a aplicat întotdeauna doar proprietarilor de drept care şi-au revendicat casele, nu şi celor care le-au ocupat abuziv în cadrul marelui jaf de după decembrie 1989. În numele acestui jaf varsă a