Dacă nu ştiaţi, sunt, acum, pe net, peste optzeci de posturi de radio-manele. Dacă nu bănuiţi cine le ascultă, citiţi mai jos. Oare ce ghinion o fi lovit România de-a fost să aibă, în ultimii ani, cei mai penibili miniştri ai învăţământului? De la madam Andronescu, bine-cunoscută prin mediile universitare sub porecla de Abramburica, trecând prin Hărdău, reprezentantul cadrelor superioare multilateral inculte şi (în fine!), dispărutul Adomniţei, soluţia de avarie transformată în avarie propriu-zisă, la şefia ministerului s-au perindat toate marile nenorociri româneşti contemporane. Bun, ne-bun, atât cât era, învăţământul românesc mai avea firava calitate de a produce, la finalul a doisprezece ani mohorâţi, câţiva băieţi şi câteva fete care puteau învârti limba-n gură şi cifrele pe hârtie. Nu mulţi, dar, oricum, mai mulţi decât prin alte părţi ale lumii, unde copiii se pregătesc, într-o devălmăşie oarbă, să devină forţă de muncă brută, surdă şi oarbă. Lipsa de viziune ori numai lipsa de idei au făcut să asistăm neputincioşi la prăbuşirea şcolii româneşti. Nu în sensul că au dispărut severitatea, disciplina de cazarmă şi obtuzitatea, ducă-se pe pustii, ci că, în locul lor, nu am pus nici performanţă, nici viitor. Clasele sunt un loc de trecut timpul între două “afaceri”, îmbârligături sau prezentări de modă. Absolvenţii care ies pe învechitele porţi ale şcolii sunt, în procent tot mai mare, incapabili să scrie şi să citească. Cei mai mulţi, seduşi de visul unei îmbogăţiri peste noapte, cele mai multe, topite să se agaţe de toarta unui milionar. Deşi batem recordul la diplome de licenţă. Dacă le-ar vedea, frumoase şi înrămate, Spiru Haret s-ar răsuci în mormânt. Nici nu mă miră că premianţii

nu-şi găsesc rostul într-o lume tot mai manelizată şi agramată.

Pot să vorbesc până mâine despre ce se întâmplă în şcoli: violenţă, droguri, mizerie, chiul şi fu