Aşezările Olteniei, cuiburi de istorie, păstrează şi astăzi frumuseţea legendelor de demult.Cine nu a călătorit cu gândul în vremurile de demult, pline de legende, atunci când măcar o dată a ascultat la gura sobei istorisirile bunicilor, în serile de iarnă? Şi astăzi ne aşezăm cuminţi la gura sobei din casa bunicilor de la ţară şi cu ochii minţii retrăim momentele acelea frumoase. Îl vedem aievea pe baciul Flitan cu ale lui poveşti transpuse de Lucian Zatti în lucrarea „Drumuri şi oameni din Oltenia“. În compania sa, învăluiţi de căldura sobei, pătrundem în lumea legendelor de odinioară. „Cică a fost o vreme când, pe lângă apa Gilortului, se aciuaseră şi nişte ungureni, veniţi cu turme bune de dincolo de munţi. Localnicii îi îngăduiseră fiindcă era pământ destul, iarba putea îndestula oricâte oi ar fi numărat turmele. Şi mai socotiseră ei că acolo unde sunt oameni mai mulţi, primejdiile pot fi trecute mai uşor. Iar primejdii se iveau, fiindcă turcii, trecând dincolo Dunărea, să prade târgul de pe Jiu sau Baia de Aramă, ajungeau câteodată şi spre izvoarele Gilortului, unde ştiau că găsesc oi grase, brânzeturi, lână şi rachiuri. Aşa că, îngăduiţi fiind, ungurenii de dincolo de munte şi-au întemeiat lângă apa limpede case din lemnele pădurilor şi din pietrele prundurilor. Cu timpul, mulţi dintre ei s-au încrucişat cu localnicii, dar şi-au păstrat portul cu care veniseră. În vremea aceea, pe la stânile din Cărbunele, Negovanu sau Mohoru se abătea adesea haiducul Baba Novac, împreună cu feciorul său Gruia, şi oamenii îi primeau cu braţele deschise, socotindu-i un fel de stăpâni ai munţilor şi împărţitori de dreptate... Purtau flinte şi hangere de care se temeau mult turcii. Baba Novac ştia să cânte din fluier, Gruia din frunze şi se făcea multă veselie acolo unde aveau ei timp să poposească... Într-o toamnă, când rodiseră îmbelşugat viile şi când rămăseseră prunele