Ce construieŞte temeinic cu o mână, Alexandu Matei parodiază, în felul umbrelor chinezeşti, cu cealaltă. Că această ironie revine mai adesea între îndatoririle celei stângi sau ale celei drepte, contează, în momentul de faţă, mai puţin. Important e că Ultimele zile din viaţa literaturii se dovedeşte, din aproape toate punctele de vedere, o carte duală. Aşa de pildă, deşi axată pe literatura franceză recentă, ea nu se sfieşte să lanseze câte-o aluzie, chiar forţată, către tendinţele sincrone din spaţiul românesc. Apoi, în ciuda diagnosticului mai degrabă morbid pe care îl pune, fără să stea pe gânduri, domeniului teoriei literare, o bună parte din consistentul eseu o reprezintă radiografii culturale impregnate cu bibliografii teoretice. În sfârşit, ca să nu mai lungesc un algoritm discutabil, atunci când enunţă, nostalgic, apocalipse globale, Alexandru Matei relativizează genericul prin prezenţa, acolo, a individualului. Iată cum începe eseul: "M-am gândit mult. Public o carte despre literatura franceză, deci nu interesez pe nimeni. Nu tu bătălii canonice, nu tu postmoderni versus reacţionari, Céline apare în Pléiade, pe de o parte. Pe de alta: în Franţa, Pierre Jourde scrie o carte, La Littérature sans estomac, în care acuză lipsa de vlagă a minimalismului, exaltă câţiva scriitori care-i sunt prieteni, rămâne circumspect cu Houellebecq, mătură cu autoficţionarele gen Christine Angot. Cartea este continuată de o alta, cu titlu oarecum polemic, dar ai cărei autori nu fac decât să caute literatura franceză Ťcu sângeť exact acolo unde poţi spera să găseşti aşa ceva după ce te-ai lăsat convins de lipsa de vlagă a minimalismului." (pag. 5)

Despre toate acestea - nelăsând nimic deoparte, însă adăugând acolo unde e necesar - va fi vorba în Ultimele zile din viaţa literaturii. Despre inaderenţa publicului autohton la ceea ce se trăieşte, cultural, aiurea şi nu ai