Dinu Pillat face parte din ceea ce s-a numit "generaţia pierdută", aceea care s-a afirmat în timpul războiului şi puţin după aceea, până prin 1947. Ca romancier, el se regăseşte alături de Mihail Villara (Frunzele nu mai sunt aceleaşi), de Alexandru Vona (Ferestrele zidite), Pavel Chihaia (Blocada) şi Theodor Cazaban (Parages), publicat abia în 1960 la Paris. După 1944, toţi au avut o existenţă zbuciumată, unii reuşind să se exileze, alţii rămânând în ţară, îndurând asuprirea şi umilirile comunismului. Destinul cel mai dramatic l-a avut Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat, nepot pe linie maternă a lui I. C. Brătianu, care, aparţinând acestei mari şi ilustre familii "burghezo-moşiereşti", în limbajul politic al epocii, şi împotrivindu-se, prin însuşi faptul "originii sociale", regimului dictatorial nou instaurat, în plus, şi ca scriitor, a trebuit să suporte măsurile represive cele mai dure, culminând cu condamnarea la 25 de ani muncă silnică, pentru o aşa-zisă "crimă de uneltire contra ordinei sociale".

Dar până atunci, mai exact, până spre sfârşitul războiului, tânărul Dinu Pillat s-a bucurat de o viaţă ce s-a desfăşurat calm, sub semnul dragostei, al unei naturi aproape idilice, dedicându-se în exclusivitate studiului şi mai cu seamă literaturii. Corespondenţa cu viitoarea lui soţie Cornelia (Nelli) Pillat, publicată recent într-un volum extrem de valoros (Biruinţa unei iubiri) de către fiica lor, poeta Monica Pillat, ne oferă din belşug datele profilului său psihologic de tânăr profund îndrăgostit, însă şi al unui ins problematic, meditând cu gravitate la marile probleme ale vieţii şi limitelor ei, a învăţăturilor evanghelice, afirmându-se de pe acum ca un fervent credincios.

Corespondenţa începe în primăvara lui 1942, protagoniştii, Dinu şi Nelli (născută Filipescu) erau colegi la Facultatea de Litere. îşi scriu în timpul anului din Bu