Pînă în 1999, cînd Muzeul Naţional de Artă a organizat o amplă expoziţie retrospectivă Ţuculescu, singura mare expoziţie dedicată pictorului a fost cea realizată de Radu Bogdan în 1965, adică exact cu treizeci şi patru de ani în urmă. în toată această perioadă, lucrările lui Ţuculescu puteau fi văzute, parţial, prin diferite muzee din ţară, iar o altă parte, comparabilă cantitativ sau poate chiar mai mare, aflată în posesia unor colecţionari particulari era, practic, inaccesibilă. La fondul Ţuculescu aveau acces, aşadar, doar acei specialişti care se interesau direct de opera marelui pictor, dar nici ei în mod absolut. Studenţii de la arte şi artiştii înşişi, ca să nu mai vorbim de publicul obişnuit, puteau să vadă cîte ceva doar cu prilejul vreunei plimbări pe la Constanţa, Craiova, Galaţi, Timişoara, Cluj şi prin alte oraşe ale căror muzee de artă au în patrimoniu şi cîteva lucrări semnate de Ion Ţuculescu. Asemenea multor artişti români mai vechi sau mai noi, imaginea pictorului circula, pînă nu demult, cvasifolcloric, prin legende orale, prin cîte un oftat mediatic şi, în cazurile mai fericite, prin acel gen de reproducere proastă care mai mult falsifică decît informează. Singura carte despre Ţuculescu apărută în ultimii ani, adică într-un trecut încă determinabil, dar epuizată şi ea din librării, este eseul-confesiune al Eugeniei Iftodi. În ciuda acestor disfuncţii grave de circulaţie, de cunoaştere şi de valorificare, în ultimele trei decenii, ale uneia dintre cele mai spectaculoase opere artistice din prima jumatate a sec. XX, marea expoziţie din 1999 a deschis o nouă perspectivă de lectură şi de interpretare a picturii lui Ion Ţuculescu. Pînă şi componentele aparent exterioare, cum ar fi, de pildă, marcarea cronologiei în discursul expoziţional, pot oferi material de interpretare surprinzător şi dens în acelaşi timp.

Una dintre slăbiciunile imedi