Carmen Muşat seamănă cu toţi acei critici literari - Henri Zalis, Ştefan Borbély, Paul Cernat ş.a. - care vorbesc despre literatură cu o gravitate sumbră şi se uită mustrător în jur dacă aud râsete. Ca şi lor, îi lipseşte autoironia (în sensul că nu are sentimentul relativităţii propriilor idei). Pare îmbrăcată mereu în negru, astfel încât, atunci când îşi începe discursul critic, eşti înclinat să crezi că a venit la înmormântarea literaturii.
Oamenii au inventat literatura ca să se bucure de ea, nu ca să se pricopsească cu o corvoadă în plus. Carmen Muşat, departe de a manifesta vreo bucurie, cercetează literatura fără entuziasm, ca şi cum ar avea de îndeplinit o sarcină grea şi neplăcută.
Deschizând cea mai recentă cartea a sa - Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă -, suntem frapaţi, încă de la titlu, tocmai de această dispoziţie saturniană, generatoare de sintagme oficios-bombastice. Să cauţi "strategiile subversiunii" într-un spaţiu al fanteziei şi jocului este aproape o barbarie. Mijloacele delicate de seducere a cititorilor asta au ajuns, "strategii"?! Momentele de încântare obţinute prin citirea unor cărţi trebuie numite neapărat "incursiuni"?!
Toată cartea este scrisă în acest stil. Dacă autoarea ar vrea vreodată să o rescrie şi să publice o nouă ediţie, a III-a (ceea ce ar merita să facă, fiindcă a citit şi fişat multe lucrări de specialitate şi e păcat de atâta muncă irosită în zadar), ar fi bine să ţină seama de câteva observaţii:
1. Nu are rost să explicăm complicat ceea ce e simplu.
Sunt destule idei cu adevărat greu de exprimat, de ce să le mai obscurizăm pe cele de ordinul evidenţei? În volumul Strategiile subversiunii (ce chin să transcrii un asemenea titlu!), idei aflate de multă vreme în circulaţie sunt reformulate într-o manieră fals-savantă, ca şi cum autoarea ar urmări să int
