Este Ştiut faptul că filmul documentar constituie un gen mai puţin ofertant, cu un public mult mai restrîns pentru a nu vorbi de cel specializat, în condiţiile în care genul a fost aproape complet compromis în perioada comunistă cînd el era aproape în întregime subordonat propagandei. Nu întîmplător, revificarea lui s-a făcut postdecembrist pornind de la zone conflictuale, complet obnubilate, fie distorsionate grotesc de discursul propagandistic cu celebrele hei-rup-isme şantieristo-agricole şi megaproducţii de un optimism fonf, ritmat de invizibila fanfară absurdistă, dar şi de avatarurile lor postdecembriste. Spre exemplu, filmul lui Florin Iepan, Născuţi la comandă. Decreţeii (2005), descindea în proiectul de inginerie socială ceauşistă vizînd o creştere planificată a natalităţii prin interzicerea avorturilor, fapt urmărit în consecinţele lui dramatice şi de filmul lui Cristian Mungiu, 4,3,2 (2007).

Alexandru Solomon în Război pe calea undelor (2007) realizează un scurt istoric al Europei Libere, postul care a întreţinut o mică oază de libertate într-un regim dictatorial sufocant, regizorul venind cu o vedere din interior cu o certă valoare testimonială, cu o petite histoire semnificativă. Filmul lui Thomas Ciulei, Podul de flori, vizează un alt lieux de memoire, de care ne leagă mai mult decît un pod, Basarabia. Nu un film documentar în sensul recuperării unei istorii zbuciumate realizează Ciulei, iar spectatorul ar putea fi surprins că regizorul a ales un decupaj aparent benign din viaţa unei familii la ţară în locul unor evenimente de palpit mediatic care-i stăteau la îndemînă. Înainte de 1989 foarte puţine lucruri aminteau de Basarabia, doar în mediul festivist-cenaclier al Cenaclului Flacăra condus de superactivistul cultural Adrian Păunescu putea fi auzit un cîntec despre Basarabia, şi aceasta era cam tot, doza de naţionalism impotent admisă de