Unii tocmai au ajuns în Franţa ori în Anglia şi trimit prietenilor fotografii din campusuri cosmopolite şi mesaje scurte, încheiate cu iz de promisiune: „Am atâtea să îţi spun!“. Alţii abia s-au întors din America şi îşi numără banii („Ca Marco Giovani“, îmi aminteşte Corina un refren din anii ’90), după două luni de muncă în hoteluri şi pizzerii. Mulţi dintre cei rămaşi acasă se familiarizează cu noul orar, cu gazda, cu tovarăşii de cameră din Căminul 10, de la Institut, Agronomie sau Medicină. Bobocii ascultă cu ochi mari discursurile profesorilor, fără să simtă praful de pe ele. Aşteaptă primul seminar sau, poate, balurile (cu mai mult entuziasm, cred, decât se ghicea în răspunsul obidit al bunicii mele, întreruptă din lucru de o vecină nepoftită: „Ce faci, coană Petro?“; „Uite, mă pregătesc de bal!“).

Un post de televiziune difuzează iar imagini din Piaţa Universităţii, din 1990. Erau şi studenţi acolo, au venit şi mineri, care ne povesteau cum au găsit droguri şi arme, dar, de data asta, ochiul meu obosit observă fundalul. Maşinile sunt Dacia 1300, Oltcit sau, mai rar, Trabant, şi îmi amintesc zilele de calculatoare Felix cât un dulap, aplicaţiile informatice pe care trebuia să le realizăm sub formă de cartele perforate, atelierele de practică de pe Câmpia Islaz, berăria unde aveau covrigi, de pe aceeaşi stradă, colegii jucând cărţi în fumul din Aroma şi glasul lui Sebi fredonând „Vino, vino, printre paturi“, în timp ce spălam vase, consemnaţi de serviciu la cantina din cămin, deşi noi locuiam pe la casele noastre.

Scutur scamele nostalgiei vizitând o prietenă subversivă. Îl ascultăm la un ceai (eu) şi un pahar cu vin (ea) pe Steve Jobs, care spunea trei istorioare interesante absolvenţilor de la Stanford, în 2005, o înregistrare postată pe youtube. Vorbim despre „Cesky Sen“, film realizat de doi studenţi cehi transformaţi în managerii unui nou, dar i