Răzvan Exarhu: "De fiecare dată când văd un fir de ceapă verde mă gândesc la libertate".
Asta a început după ce am descoperit o carte esenţială pentru toţi cei care ştiu sau simt că nu zidurile sunt cele care ne închid. E vorba despre „Evadarea tăcută“, scrisă de Lena Constante, o femeie incredibilă, una dintre acele fiinţe care te fac să înţelegi ce înseamnă să fii cu adevărat viu în fiecare clipă a vieţii tale. Este vorba despre un om care a descoperit calea de supravieţuire şi de eliberare la capătul a 3.000 de zile petrecute în deplină izolare în închisorile comuniste. Să petreci acest timp imens fără să vorbeşti, fără să scrii, fără să simţi vreo clipă că mai păstrezi contactul cu ceea ce defineşte umanitatea, să suporţi tortura, nesomnul, frigul, foamea, să începi să descoperi cu groază, cu oroare limitele degradării fizice şi puterea demnităţii dublată de cea a imaginaţiei, este o sumă de experienţe care par că depăşesc cu mult datele anduranţei pe care le putem trasa din fotoliu. Sau că nu sunt lucruri care se pot petrece simultan, consecutiv, fără limită de timp, nici nu pot avea legătură cu o singură persoană, şi mai mult, depăşesc prin definiţie falsa fragilitate feminină.
Am recitit de curând pasajul meu favorit din carte şi mi-am adus aminte de lucrurile pe care le uit şi le uităm cu toţii în fiecare zi, în care nu preţuim ce ni se întâmplă şi ne încăpăţânăm să credem că totul este în altă parte. Este a 2.187-a zi de detenţie şi izolare completă. Se învârte în cerc în curtea închisorii, supravegheată de o miliţiancă încruntată. De la etaj e pândită cu pasiune diabolică de ofiţerul politic. El a ars cu sare toată iarba şi a tăiat copacul care înverzea fereastra celulei. A distrus cuibul rândunelelor. Natura nu are dreptul să trăiască sub ochii unui deţinut politic. Natura trebuie să respecte regulamentul. Iar dacă îl încalcă, trebu
