Dacă e să fim sinceri în privinţa impresiei pe care ne-o lasă big bang-ul - de departe cea mai cuprinzătoare teorie despre apariţia, evoluţia şi istoria universului - trebuie să recunoaştem că viziunea pe care ne-o propun fizicienii nu numai că nu ne place, dar chiar ne indispune. Cauza e de găsit în disconfortul pe care îl resimţim în faţa unei idei căreia nu-i putem găsi un loc în cadrul intuiţiilor noastre fundamentale: pur şi simplu simţim că ea nu se potriveşte reprezentării pe care o avem despre lume. E ca şi cum ni s-ar pune la îndemînă o unealtă căreia, neştiind să-i dăm o întrebuinţare, i-am imputa că ne încurcă. Căci după ce o viaţă ne-am deprins să vedem lumea după calapodul mitologiei creştine sau greceşti, sau în cel mai bun caz, după modelul mecanicii newtoniene - unde universul e static şi etern - nu ne vine vine uşor să lăsăm deoparte tiparele constitutive culturii noastre pentru a le înlocui cu o viziune deloc simplă şi, mai ales, incompletă.

Şi mai există un impediment: ideile mari au fost întotdeauna simple şi elegante, numai că fizicienii ne propun acum o monstruozitate doctrinară din care simplitatea lipseşte şi eleganţa nu e de găsit. Eufemistic vorbind, big bang-ul e o teorie incomodă. Sau, fără eufemisme, e o teorie urîtă şi nemulţumitoare. Numai că, dacă e să le dăm crezare specialiştilor - şi din păcate nu avem de ales -, ea e singura adevărată. E drept, nici ei nu o îndrăgesc prea mult, căci intuiesc că mintea omului nu poate asimila decît idei care îi sunt co-naturale - adică din aceeaşi paradigmă culturală - aşadar reprezentări care să nu zdruncine premisele subînţelese pe care ni se sprijină cultura. Dar n-au încotro: fizicienii acceptă big bang-ul fiindcă aşa le dictează experimentele şi predicţiile.

În schimb, în lumea umanistă a inteligenţelor neştiinţifice, o explicaţie mitologică despre originea lumii, oric