Adorno îmi reaminteşte verbul de care mi-e plină copilăria: a se revanşa. A nu întârzia să faci un cadou sau un serviciu cui ţi-a făcut un cadou sau un serviciu. "Revanşă", spune dicţionarul, este acţiunea de a răspunde cu aceeaşi monedă la răul ce ţi s-a făcut. N-aş spune, totuşi, că a te revanşa înseamnă a te răzbuna. Înseamnă a anula puterea pe care donatorul, prestatorul de serviciu, şi-a câştigat-o asupra ta.
"Pentru că eşti un client important şi satisfacţia ta este prioritatea numărul unu pentru noi, îţi oferim minute nelimitate, pentru a putea vorbi GRATUIT!" Aşa mi se adresează, "cu prietenie", Yorgos Ioannidis, noul director general de la Telecom. Îmi place stilul ăsta direct. Ce mai atâta "dumneavoastră", oricât aş fiu eu de "important"!
Citesc într-o cronică a lui Paul Cernat, despre Săpunul lui Leopold Bloom al Norei Iuga, rânduri care, mutatis mutandis, s-ar potrivi, cred, şi în legătură cu Clopotul scufundat: "Prea multă paradă (ostentativă) de imaginaţie stilistică, prea multă exhibiţie frivolă în materie de ‘tehnici' şi ‘procedee' moderne, prea multe obscurităţi inutile. (...) Sigur, s-ar putea invoca în replică argumentul heterotopiei postmoderne, al fragmentului care devine autonom în raport cu întregul. Mă tem însă că ostentaţia etalării unor registre extrem de diferite trădează o nesiguranţă în manipularea lor, miza existenţială a cărţii fiind bruiată de ispita verbozităţii, a literaturizării în gol." Ar fi un exemplu despre cum îmbătrâneşte o carte interesantă, nesusţinută până la capăt de talent.
Plăcut în a scrie o carte este că nimic nu te obligă s-o faci.
Curioasă devenire, generalizată, a verbului "a creşte". Cineva scrie: "...puţină angoasă creşte plăcerea." De ce n-o "măreşte", nu pot, bătrân reacţionar, să înţeleg.
Uneori foloseau informaţia într-un fel ameţitor. În ianuarie 1980
