Locuiesc in Bucuresti, in preajma unui lac nascut langa o fosta groapa de caramidarie.

Cand eram copil, in fiecare vacanta de vara, petreceam ore bune in apa acestui lac. Era curata si pe fundul lacului stateai pe nisip neted, fara urma de gunoaie. Pe atunci nu erau pescarusi. Acum ei au impanzit lacul alaturi de rate salbatice, de lisite, de cufundaci, in cautarea unui loc de popas perpetuu, pentru ca iernile sunt tot mai calde in Bucuresti.

Am avut dintotdeauna o profunda admiratie pentru aceste pasari nobile. Atunci cand vezi un pescarus solitar care planeaza deasupra apei, cu un tipat prelung, te gandesti la vesnicia singuratatii si te simti fericit, daca alaturi iti este aproapele. Pasare ciudata, venita parca din alta lume, cand coboara pe taramuri pamantene, isi plimba silueta demna, cu penele niciodata ciufulite, iar pe apa pluteste si tace, intotdeauna intelept si fara graba. Acum, la vreme de toamna, lacul ascunde resurse de hrana nebanuite. Ar fi o aventura sa incerci sa te strecori in apa, impresurat de vegetatia debordanta, cotropita de pneuri, resturi de piese metalice, carpe si mormane de sticle goale de plastic. Dar pescarusii se simt ocrotiti de salbaticia instaurata de mizerie. Au devenit niste veritabile pasari-gunoieri. Pe apa isi pastreaza statutul de pasare bine crescuta, dar printre pubelele blocurilor din apropierea lacului, dominati de instinctul de supravietuire, dau adevarate lupte cu pungile de plastic in care se ascund resturi alimentare dintre cele mai diverse: coji de banane si pepene, paine, pufuleti, mancare gatita, le-au gustat pe toate. Daca iesi din Bucuresti, pe soseaua de centura, in preajma gropii de gunoi Glina, cerul e aproape acoperit de un amestec de alb, gri si negru. Pescarusi si ciori traiesc si se hranesc in simbioza.

Prin similitudine cu comportamentul uman, pescarusii au devenit niste bieti refugi