Sosit în Brazilia cu gîndul de a rămînea aici pînă la terminarea războiului, Stefan Zweig s-a sinucis în 1942 din disperare, la doar cîteva luni după apariţia mai mult decît optimistei sale cărţi Brazilia, o ţară a viitorului. Pare ciudat, dar cîteva dintre adevărurile cuprinse în paginile ei îşi păstrează o surprinzătoare actualitate.
Ca în mai toate monografiile de acest fel, partea de istorie, de artă ori de economie, compilată după surse livreşti, este previzibilă, cu toate că excelentul prozator se regăseşte în inteligenţa privirii de ansamblu, în arta de a schiţa - din detalii disparate - un tablou frapant. Cînd trece dincolo de izvoarele istorice şi abordează realitatea braziliană palpabilă, Zweig se simte însă în largul lui: pentru că el doar a trecut prin Brazilia, neavînd timp să studieze prea multe la faţa locului, a surprins esenţialul şi a mers drept la ţintă ("...n-am avut norocul de a călători timp de 12 zile pe Sao Francisco, acel uriaş fluviu din interiorul Braziliei, atît de important pentru istoria ţării. N-am escaladat Itatiaia, muntele de 3000 de metri înălţime. N-am văzut Iguaçú, acea minune a lumii, cascada înspumată mult mai mare decît Niagara. N-am pătruns cu securea în desimea întunecată şi strălucitoare a pădurii virgine") aşa mărturisea Zweig în Prefaţa cărţii. Dacă n-a cunoscut decît extrem de puţin din imensul teritoriu brazilian, scriitorul austriac i-a descifrat însă imediat acestuia unicitatea spirituală.
Nu Zweig a observat cel dintîi proverbiala indolenţă tropicală a brazilienilor, dar el i-a oferit o explicaţie naturală şi o generoasă comprehensiune: "...în ţările unde lumea e frumoasă şi natura oferă tot ceea ce este necesar traiului, unde fructele cresc în jurul casei şi e de ajuns să întinzi mîna ca să le culegi, se naşte o anumită indiferenţă faţă de ceea ce înseamnă ideea de cîştig. Nu există aici nici o grabă în
