Pe drept cuvânt vorbeşte Geo Dumitrescu despre "înviorarea generală" din acei ani, pentru că participă la ea şi scriitorii tineri şi scriitorii maturi sau vârstnici, aplanându-se până la stingere, ca niciodată înainte sau după aceea, conflictele, rivalităţile dintre generaţii. Sub impulsul unor imperative care cereau coeziune se realiza convergenţa în act a forţelor vii ale literaturii, indiferent de reperul generaţionist. Scriitorii care plătiseră bir proletcultismului, unii dintre ei, îşi revizuiau poziţia, reveneau la literatura adevărată, ca şi unii critici care propagaseră înainte cu un deceniu realismul socialist, iar acum pledau pentru o critică debarasată de ideologie, pentru adevărata critică. Poziţiile acestor reconvertiţi la adevărata literatură, la adevărata critică literară se întâlneau cu ale tinerilor care, dezinhibaţi, profitau de condiţiile dezgheţului ideologic, după ce unii dintre aceşti tineri, la început de tot, simţiseră şi ei ceva din răsuflarea sterilizantă a îngheţului. Şi unii şi ceilalţi doreau ca "înviorarea generală" să nu se stingă, să dureze.
Astfel se face că, la mijlocul deceniului şapte al secolului trecut, Zaharia Stancu, Geo Bogza, M. R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Marin Preda, A. E. Baconsky, Paul Georgescu, S. Damian, Ov. S. Crohmălniceanu erau de aceeaşi parte a baricadei, ca să vorbim astfel, cu pe atunci tinerii Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Ilie Constantin, Nicolae Breban, Al. Ivasiuc, Petre Stoica, Modest Morariu, cu Matei Călinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, solidari în acţiunea de apărare a ceea ce se câştigase în cei câţiva ani de profitabilă liberalizare. Adversarii comuni? Factorii care se opuseseră, pe faţă sau în ascuns, liberalizării, forţele reacţionare din lumea culturală, inşii debarcaţi din unele funcţii în 1968, de la Uniune, de la reviste, de
