Righteous Kill
Aproape nimeni nu o să îşi amintească de acest film atunci când o să îi spui numele.
Cu toţii ne gândim că ar fi al treilea film care i-a adus în acelaşi afiş pe cei doi mari „rechini” ai Holywoodului: Robert de Niro şi Al Pacino. Aceştia au mai apărut în „The Godfather”, dar şi în „Heat”, unde s-au urmărit ca şoarecele şi pisica şi scoteau replici lungi, care se voiau incitante.
Probabil că băieţii de la Holywood s-au gândit că ambii actori s-au cam ramolit şi că e timpul să mai tragă câteva scene cu ei ca să le păstreze în arhiva cu momente memorabile ale cinematografiei.
Astfel, a ieşit „Righteous Kill”, un film „deştept”, care vrea să te surprindă din păcate cu un scenariu atât de previzibil. David Fisk (Al Pacino) şi Thomas Cowan (De Niro) sunt nişte bătrânei pe cale să îşi termine treaba în NYPD şi să iasă la pensie. Se lasă însă captivaţi de un ultim caz, pornind pe urmele unui criminal în serie, un justiţiar care îi trimite la Aghiuţă pe câţiva nelegiuiţi. Sunt ajutaţi în cercetarea lor de mai tinerii detectivi Perez şi Riley, care se dovedesc mult prea puţin experimentaţi pentru un asemenea caz. Situaţia se complică atunci când poliţiştii ajung la concluzia că ucigaşul este unul dintre ei. Filmul este condimentat pe ici-pe colo cu scene de amor, care fac din personajul lui De Niro un adevărat performer pentru vârsta lui. De altfel, acesta „trage de fiare” şi face jogging, făcând invidios pe orice burtos din Poliţia Română. Ceea ce m-a amuzat cel mai mult este faptul că, în film, Pacino admite că a învăţat atâtea de la De Niro, deşi celebra rivalitate dintre cei doi, scornită de mass-media americane, nu l-ar lăsa pe primul să îşi recunoască inferioritatea.
Filmul nu poate fi cotat drept un mare briliant şi asta poate pentru că scenariul este unul previzibil (eu mi-am dat seama cine este ucigaşul cu mult înainte de
