Aparent, acaret e un cuvînt pe care vorbitorii limbii române standard nu-l mai folosesc curent, el aparţinînd mai curînd fondului pasiv al vocabularului, dobândit prin lectura textelor literare vechi, a scrierilor culte sau a culegerilor populare. Lucrurile nu stau totuşi chiar aşa, pentru că acaret a fost readus în circulaţie, cu anumite schimbări de sens, de limbajul familiar-argotic. La fel s-a întîmplat, de altfel, cu alte cuvinte vechi şi populare, păstrate şi transmise de literatură, dar foarte probabil şi de graiuri, şi refolosite de argou: ogeac, bidiviu, chindie etc.
În Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, Tomul I, A-B, 1913), substantivul acaret apare înregistrat cu sensul "clădiri şi obiecte cari se ţin de o proprietate". Primul citat este chiar dintr-un text juridic (din culegerea de pravile alcătuită de A. Donici, în 1814) şi atestă faptul că termenul era iniţial unul precis, tehnic: "Creditorul... iaste îndatorit a răspunde pentru stricarea acareturilor, adică a morilor, viilor şi altor lucruri". Hasdeu, în Etymologicum Magnum Romaniae, I, 1886, observa că termenul acaret "se aplică mai cu seamă la construcţiuni cu dependinţele lor". Sensurile extinse înregistrate în DEX (1996) - (1) "construcţie auxiliară care ţine de o gospodărie"; (2, la plural) "unelte de gospodărie, mai ales agricole" - sînt rezultatul intrării cuvîntului în circulaţia populară. Acaret e un împrumut din turcă (într-un dicţionar Redhouse turc-englez din 1997, akaret este explicat ca "real propriety which yields one rent, rental propriety"), discutat de Lazăr Şăineanu (în Influenţa orientală..., 1900) şi care nu pune probleme speciale de evoluţie semantică.
Acaret (cu pluralul acareturi sau acarete) a fost înregistrat în ultima vreme în limbajul familiar-argotic, cu un sens foarte general - "lucru mărunt, neînsemnat" (T. Tandin, Limbajul in
