Nici nu mai ştiu câţi ani au trecut de atunci, fiindcă n-am numărat timpul câştigat din clipa în care am privit pachetul acela de ţigări şi mi-am spus că nu le mai vreau. Am renunţat aşa cum m-am apucat: dintr-o dată, fără strategii de genul o-ţigară-mai-puţin-pe-zi şi fără să consult un psiholog.

Pur şi simplu, mi-am dat seama că tutunul îmi făcea rău. Fumam de zece ani şi ardeam lejer un pachet pe zi. Fumam de stres, de plăcere, de nervi, degeaba, noaptea, în timp ce citeam, şi dimineaţa, înainte să mănânc. Eram dependent - ştiam şi mă complăceam. Nu mă deranja că, deşi n-aveam nici 30 de ani, simţeam că-mi plesneşte capul când urcam trei etaje pe scări. Am crezut că organismul rezistă.

Dar m-am înşelat. M-am intoxicat cu tutun, iar la fiecare încercare de a trage dintr-o ţigară simţeam că mi se întorcea stomacul pe dos. Parcă era un blestem. Când am înţeles că trebuie să mă opresc, am avut o singură alegere de făcut: va fi doar o pauză sau va fi pentru totdeauna?

Am trecut peste primele săptămâni cu hârâituri în plămâni, am rezistat înconjurat de colegi care-mi ofereau ţigări, mi-am învins şi subconştientul după un vis în care se făcea că am fumat, apoi am simţit că respir altfel şi că fumul de ţigară mă deranja. Acum pot spune că nu e atât de greu să renunţi brusc şi că toată lupta cu tine însuţi merită.

Mi-am amintit de această experienţă citind un articol din “Adevărul” despre dependenţa de tutun şi am realizat că ajungem să credem mai mult în ea decât în noi. Cred că 99% din fumători renunţă brusc doar când au o problemă serioasă de sănătate sau când medicul le dă un avertisment sinistru, nu de bunăvoie ori fiindcă o văd pe Mihaela Rădulescu în chiloţi mustrându-i dintr-un afiş. Iar adevărata provocare nu e să rezişti fără ţigări, ci să te hotărăşti că din clipa asta nu mai fumezi.