Alternanţa la putere în 2004 a avut ca slogan: „Să trăiţi bine!“. Asta este varianta scurtă, pentru popor, pentru plebe. În variantă completă, înclin să cred că sloganul ar fi fost: „Să trăiţi bine! Să avem noroc chior!“.

Pentru că numai cine nu vrea să vadă poate susţine că actul de guvernare de după 2004, şi mă refer strict economic, a fost ca o loterie. În care soarta economică a ţării era pusă în urnă. Detaliez.

Anul 2004. Să trăiţi bine! Cotă unică. Reducere de impozit la toată lumea. La unii foarte mult (cei care câştigau foarte bine), la alţii foarte puţin, spre deloc (cei care aveau venituri mici). Clasa medie? Favorizată, aflându-se între cele două extreme. Iar anul 2004 reprezenta al cincilea an de creştere economică, având un vârf de 8,5%. Să-i tragem în ţepe pe corupţi! A fost alt îndemn. Şi să începem cu Bechtel. Rezultatul? Blocăm autostrada care costă, „astronomic“, 2,5 miliarde de dolari şi vedem că acum, în 2008, ajunge să ne coste şapte miliarde de euro. Efectul? În loc să „tragă în ţeapă“ corupţia, naţiunea a ajuns să fie ţepuită. Preţul autostrăzii aproape s-a cvadruplat şi, mai mult, ea nu există. Reducerea bruscă a impozitului pe salarii a reprezentat exact ceea ce blamează guvernul astăzi: „Creşterea salariilor mai mult decât productivitatea“. Şi totuşi, au făcut-o. A contat? Sigur că da, chiar dacă nu a funcţionat aşa cum ar fi trebuit.

Cum ar fi trebuit? Anul 2005. Reducerea impozitului pe salarii ar fi trebuit să-i împingă pe angajatori să reducă inclusiv salariul brut, iar angajaţii ar fi beneficiat totuşi de un spor salarial. Din plusul de bani rămas, angajatorul ar fi creat mai multe noi locuri de muncă şi ar fi plătit taxe pe salariile viitoare. Nu s-a întâmplat aşa. Într-un sistem în care funcţionarii publici reprezintă poate mai mult de o treime, cota unică a însemnat majorarea bruscă a salariilor, repet, fără ni