Criza financiara care strabate Vestul produce, deocamdata, in Romania efecte hilare. Dupa ce, vreme de aproape o intreaga legislatura, am asistat la scandalul dintre presedinte si Guvern, acutizat de la o vreme in forma ralierii celor 322 de parlamentari la cauza tariceniana si soldat, la final de etapa, cu suspendarea presedintelui, prabusirea Wall Street-ului l-a scos la rampa pe Traian Basescu in ipostaza de pacificator al harei dintre… Guvern si aliati. Pricina ar fi competitia pentru aplauze la scena deschisa si, implicit, pentru voturi, iar performanta de care s-ar invrednici concurentii – risipirea resurselor statului pe pomeni electorale. Cam asta zicea presedintele intr-o iesire la scena deschisa de ultima ora si, drept sa spun, nici nu mai conteaza prea mult daca avea sau nu dreptate.

In masluiala generala la care asistam si la care, uneori, fara voie, participam, este prea putin important adevarul. Mult mai semnificativa pare oportunitatea spunerii lui. Or, primul om al statului roman a gresit de doua ori. Intai, ca, fie si de buna-credinta fiind, el va aparea tuturor partilor ca lupul imbracat in blana de oaie, care propovaduieste sfatos pacea dupa ce a dat foc cu mana lui surii comune atata vreme… Taios cu cei care l-au suspendat, deloc sfios cu Palatul Victoria, omul de la Cotroceni s-a autodistribuit intr-un rol care, in principiu, este specific presedintelui de tara, dar in cazul dat ramane neverosimil.

In al doilea rand, ambianta ultimelor doua decenii de viata publica romaneasca a fost mereu populista pana la loc comanda. Vagile ezitari din primii ani, datorate unei moderatii prin care circula inca timid bunul-simt – dar si din cauza argumentelor forte, care faceau inutila ipocrizia declarativa excesiva (mineriadele, aliantele puterii de stanga cu partidele extremiste) –, s-au topit cu totul in trecut, lasand astazi loc