Istoria unui meci în care coechipierii au devenit adversari, iar duşmanii, cei mai buni prieteni
Cum stai matale aşa şi priveşti planiglobul, harta aia niţeluş turtită, Barbadosu’ e pe stînga, pe la mijloc, o insulă minusculă, scăldată de Marea Caraibelor, uşurel hacana de Venezuela, pe lîngă St. Vicent, St. Lucia, Martinica şi alte pietricele. Cu 344 km pâtraţi, Grenada e tot pe acolo, bate cu puţin peste 100.000 de locuitori care fac toată ziulica plajă şi exportă cuişoare. Asta cînd nu joacă fotbal.
Sîntem în 1994. Crainica apare gătită frumos şi spune că, în următoarele 100 de minute, dă legătura pentru meciul dintre Barbados şi Grenada, contînd pentru cea de-a cincea ediţie a “Shell Caribbean Cup”, campionatul de fotbal din zona CONCACAFULUI. Iliuţă Dobre al lor preia legătura şi, înainte ca ăla mic, negru, cu capul pe rotund să fluiere, aminteşte regula de bază: dacă meciul ajunge la “golul de aur” sau la penaltyuri, echipa cîştigătoare primeşte un 2-0. Adică statistica nu va consemna x-x după executarea loviturilor de la 11 metri, ci, sec, un 2-0.
Cel mai dorit autogol
Ceasul aratâ un covrig şi o jumătate de covrig lîngă el. E minutul 83. Băieţii din Barbados se privesc rapid. Au 2-1, ca sa treacă mai departe le trebuie un 2-0. De unde sa facă rost de el? AAAA, hai sa mergem la punctul cu var sau măcar în prelungiri. Stealy şi Stoute, fundaşii gazdă, gîdilă balonul la ei în careu. Brusc, primul se întoarce spre propria poartâ, loveşte năpraznic băşica şi…e 2-2! Conform regulamentului se merge fie la chestia aia cu “moartea sughită”, ori la 11 paşi. Abia acum ăia din Grenada îşi dau seama de şoricărie. “OK: de vreţi circ, de circ o să aveţi parte!”. Încep de la centru şi o iau spre propria poartă. ALARMĂĂĂ!!! Dacă marchează autogol, tabela se face 2-3, nu se mai ajunge la loterie, nu se mai face 2-0 şi…adio calificare! Aşa gîndesc loca
