Ramasesem blocat, dimpreuna cu Florin si o pereche de sud-americance mai disperate decat noi, pe aeroportul din Iquitos. Dupa o vreo ora de asteptare, era clar ca nici Auckoo si nici ghidul lor nu-si vor mai face aparitia, asa ca va trebui sa ne descurcam singuri.
Le impartasim colegelor de suferinta planul B: luam cate un moto-taxi si ne regrupam la crasma lui Gerald, Yellow Rose of Texas. Nu e doar singurul loc pe care-l cunosc dupa nume (cu Gerald, un texan domol dupa vorba, aspru dupa port, chiar vorbisem inainte la telefon) dar, foarte probabil, si cea mai buna sursa de informatii, atat despre hoteluri, cat si despre Aukcoo.
Oferte de moto-taxiuri – cate vrei. Interesant de Yellow Rose of Texas nu stie nimeni, dar cand pomenesc, accidental de Gerald, toata lumea pare sa-l cunoasca. Nu e o intamplare. Aveam sa descopar ca aici, ca la tara odinioara, importanti sunt oamenii, nu institutiile. Nu mergi la magazin, mergi la Gica. Nu mergi la frizerie, mergi la Fanel sa te tunda. Negociez cu unul mai simpatic un pret care-mi pare decent (adica jumatate din cat ceruse). Dupa ce batem palma, insa, ma apuca remuscaturile duhului launtric: prea repede cedase. Instinct corect, dar tardiv. Mai tarziu aveam sa aflu ca platisem dublul tarifului normal pentru o calatorie aeroport – centru. Motocicelete in general si moto-taxiurile in particular reprezinta in Iquitos principalul mijoc de transport. Datorita izolarii orasului in mijlocul junglei, importul de masini e un lux pe care putini si-l pot permite si si mai putini il gasesc rentabil. Pe buna dreptate – la ce bun o masina cand ai la “dispozitie” doar cateva zeci de kilometri de drumuri, dupa care sfarsesti fie in Amazon, fie in jungla?
Zgomotul provocat de o asemenea armata de motociclete e infernal, circulatia se face roata la roata si singura regula de circulatie care se respecta e
