Doua lucruri pot fi spuse despre re­cen­ta agitatie politico-sindicala pe tema sala­rii­lor bugetarilor fara teama de a gresi: 1) par­lamentarii au votat legea care ma­res­te cu aproape 50% salariile profesorilor din considerente pur electorale, fara sa se gandeasca nicio clipa la sursele de fi­nan­tare si la impactul acestei legi asupra bugetului; 2) guvernul a reactionat violent la asaltul bugetarilor asupra pusculitei na­tio­nale nu pentru ca este sincer preo­cu­pat de echilibrul bugetar, ci pentru ca are ne­voie de bani pentru salariile clientelei an­gajate in agentiile guvernamentale, pen­tru mituirea primarilor si presedintilor de CJ din PNL si PSD si pentru diferite for­­me de pomana electorala planificate in vederea alegerilor din 30 noiembrie. In dis­perare de cauza, contraofensiva gu­ver­nului Tariceanu s-a axat pe ideea res­pon­sabilitatii bugetare. Acest efort pro­pa­gan­distic, desi se bucurase, initial, de un re­lativ succes, este pe cale sa esueze sub avalansa de dezvaluiri legate de sala­rii­le imense acordate directorilor de com­pa­nii de stat si de structuri din sistemul bugetar. Faptul ca acelasi guvern Tari­cea­­nu a adoptat in luna august o ordo­nan­­ta care desfiinta plafoanele pentru salariile managerilor din sistemul bugetar nu face decat sa confirme ipocrizia pre­mie­rului si sa confirme teoria presedin­te­lui Basescu, care a atacat si el tema sa­la­riilor sefilor de agentii guvernamentale pe 10 octombrie. Daca situatia salariatilor bugetari nu a constituit niciodata o preocupare seri­oas­­a pentru politicienii din guvern, parla­men­tul nu se poate lauda nici el cu o acti­vi­tate consecventa in acest sens, de vre­me ce voteaza mariri salariale taman in prag de alegeri. De altfel, votul din parla­ment nu a fost rezultatul unei presiuni sin­di­cale memorabile, ci al unui demers popu­list al PSD. Daca politicienii ar fi fost cu adevarat preo­cup