Nici cu trei goluri, câte au marcat laolaltă cele cinci echipe româneşti din Cupa UEFA în zece meciuri, nu se poate intra în primăvara europeană. Nici măcar în grupe.

Steaua, în Ligă, n-a marcat nici ea vreun gol. După ce a debutat entuziasmant, cu două, şi încă în deplasare, CFR a revenit şi ea la zero (n-am pretenţia s-o fi bătut pe Chelsea). Problema nu e dacă CFR putea sau merita să bată cea mai în formă echipă engleză a momentului, ci că s-a lăsat aliniat şi el celorlalte echipe româneşti, blestemate să nu dea gol. Oricâte explicaţii am găsi, cifrele sunt catastrofale: 0,3 goluri de partidă pentru Cupa UEFA şi 0,35 pentru Ligă. Un gol la trei partide, adică. Nu e cam puţin?

Mi-am amintit de întrebarea lui Radu Cosaşu, pe care am citat-o într-un articol, despre naţionala noastră: „Cum vrei să câştige o echipă concepută să nu piardă?“. Am avea, s-ar zice, atât la naţională, cât şi la cluburi, aceeaşi problemă: atacul. Unde ne sunt atacanţii? Dacă privim componenţa formaţiilor de primă categorie, observăm destule nume de atacanţi. Ce e drept, puţine faimoase. Oameni de gol, expresia cunoscută, sunt şi mai puţini. Pe vremuri, alături de oamenii de gol, existau şi campionii ratărilor. Ce bag de seamă e că astăzi se ratează destul de puţin. Oricum, nu ratările ne exasperează, ci lipsa şuturilor sănătoase pe poartă. Steaua, care făcea morişcă de şuturi când îi avea pe Hagi, pe Piţurcă şi pe Bölöni, izbuteş te acum performanţa de a nu trage niciodată pe poartă timp de o întreagă repriză. Ideea penuriei de atacanţi mai e slujită şi de faptul că golgheterii, mai ales în UEFA ori în Ligă, au fost uneori apărători. Goian, de exemplu. Nici specialiştii la lovituri libere nu dau pe dinafară.

Eu am însă ideea mea de amator, şi anume că nu atacul e principalul vinovat, ci mijlocul. În alte sporturi se adună golurile, coşurile, punctele cu pa