Nu ne-am mai intalnit cu mexicanul Guillermo Del Toro de la minunatul Labirintul lui Pan (unul dintre cele mai bune filme de pe ecranele romanesti ale anului trecut), iar cu rosul si dracescul erou afurisit, fumator de trabuc si salvator al umanitatii jucat de Ron Perlman de la prima ecranizare a benzilor desenate ale lui Mike Mignola, Hellboy (2004). Intre timp, am avut parte de tot soiul de "filme" cu super-hiper-mega-eroi, cu bugete tot mai mari si imaginatie tot mai putina, culminand cu atrocea predica stangace The Dark Knight. Drept care Hellboy II: The Golden Army pica numai bine pe ecrane acum, la tanc pentru a le reaminti iubitorilor de fantezii si fantasme supra-umane ca asemenea povesti se pot construi cu imaginatie, talent si delicatete, in loc sa-ti bage pe gat si in ochi mesaje politice indigeste si sa afiseze profunzimi intunecate de care nu sunt, in fapt, capabili. Pentru ca ce separa filmul lui Del Toro de imensa masa de Iron Mani, Spider Mani, Batmani s.a. e tocmai cantitatea imensa de imaginatie si dragoste pusa in slujba unui basm de un regizor care pare nascut pentru a spune povesti pentru copiii erei computerelor, consolelor, Internetului si jocurilor video, fara a cadea prada cliseelor acelora. Caci mexicanul articuleaza, pornind de la o poveste nici mai buna, nici mai rea decat altele - o armata de fiinte non-umane (elfi, in principal), jignita de indiferenta si cruzimile oamenilor, starnita de un print furios si mandru care porneste ofensiva. Iar diavolul roscovan cu o ditamai arma in loc de o mana trebuie, iar, sa salveze planeta. Farmecul nu sta insa, nici in dezvoltarea relatiei dintre Hellboy si piromana telekinetica Liz (Selma Blair) sau in dezvoltarea personajelor pe care le-ati vazut in primul film, ci, mai ales, in conturarea acelei lumi fantasmatice, de basm adult, paralele, ale carei culori, nuante si eroi sunt atat de variate s