O cinematografie cu atâtea premii, aproape că nu există! E un paradox, spune maestrul Dorel Vişan în ultima parte a interviului acordat Jurnalului Naţional.
Filmul nu se mai face cu mijloacele filmului, iar asta i-a răpit bucuria muncii lui, artei lui: după "Senatorul melcilor" puţine filme i-au dat ocazia să invite pe cineva să le vadă. Toţi suntem "Iacob". Dar Dorel Vişan "se duce cu Eschil, şi cu Sofocle, şi cu Euripide" şi spune: arta care nu te face să te deosebeşti de dobitocie, nu e artă!
Marius Tucă: Vă place să staţi la dumneavoastră la ţară?Dorel Vişan: Da, dar nu mult. Acolo e aşa o linişte că uneori te surprinde. Oamenii încă mai au mult bun-simţ. De altfel, eu mă şi mândresc că am rămas ţăran şi am învăţat ce e respectul şi ce e bunul-simţ, lucru fundamental pentru un artist, pentru că îi fixează limitele. Nu stau însă foarte mult. După trei săptămâni, gata!
Şi albinele? Albinelor le dau de lucru şi, până mă întorc, ele se descurcă.
Aţi învăţat ceva pentru meseria dumneavoastră de la albine, de la organizarea stupului? Foarte multe! Spuneam mai devreme că teatrul ar trebui să fie un loc de întâlnire a adevărului. Acolo, la albine, găsesc adevărul. Am văzut într-o zi ceva ce pur şi simplu m-a siderat. Sunt foarte multe muşuroaie de furnici şi îmi pare rău de ele, dar câteodată le mai distrug, pentru că vin la albine. Am pus eu insecticid la un muşuroi şi, lucrând la stupi, văd deodată o linie neagră pe pământ. Erau furnici care urcau dealul. Unele mergeau şi veneau, parcă erau cohorte romane, parcă auzeai şi cadenţa. Domnule, se mutau! S-au mutat cam la 100 de metri în vârful dealului, la un alt muşuroi. Le-am urmărit până au ajuns acolo. Mergeau prima dată un fel de observatori, de cercetaşi, pe urmă veneau furnicile tinere şi mătcile. După care furnicile lucrătoare şi p
