„E frumos ce-mi place mie“ pare a fi regula după care se ghidează mulţi. Este şi acesta un mod de viaţă, ba chiar unul fără griji, punctat de bucurii şi plăceri.
În timp ce unora le place Brahms, alţii citesc acest nume neuitând să rostească şi „h“-ul din componenţă, după principiul expus de Vasilică, majordomul din „Actorul şi sălbaticii“: „Monseur scriem, Monseur zişem“. Pentru aceştia, muzica este aceea care gâdilă în mod plăcut urechile, iar plăcerea cea mai mare este relaxarea fizică şi nu cea intelectuală.
Mai periculoşi sunt „cunoscătorii“. Ei au o spoială de cultură, dar se grăbesc să pozeze în intelectuali de anvergură, emiţând păreri personale pe tonul unor sentinţe universal valabile. Ei îl cunosc pe Mozart din „Marşul alla turca“, dar nu au auzit de „Don Giovanni“. Bat din palme la „Radetzky- Marsch“, dar nu fac diferenţa între autorul acestuia şi Richard Strauss. Fredonează duios debutul „Rapsodiei I“ de Enescu fără să arate niciun interes pentru „Oedip“.
O categorie de mare importanţă o reprezintă studenţii de azi, speranţa de mâine a spiritualităţii româneşti. Câţiva dintre ei au declanşat o dispută aprinsă pe marginea articolului meu publicat în rubrica FONOGRAME de săptămâna trecută. Lor le doresc să aibă parte de profesori buni şi de sete de cunoaştere, pentru a putea face comparaţii, valorizări şi ierarhizări. Pentru a putea argumenta cu ajutorul exemplelor şi a analizei şi nu doar pe baza unor impresii de moment ori pe baza a ceea ce le spune cineva, oricine ar fi acesta. Ei vor învăţa, sper, că valoarea de circulaţie nu are legătură cu valoarea axiologică şi că misiunea lor este să o apere pe cea din urmă, nu să cedeze celei dintâi.