Scoaterea lui Ion Iliescu de sub urmărirea penală e doar o nouă porcărie, deci face parte din normalul acestor ani.
Săptămâna aceasta a debutat cu o enormitate de proporţii. Justiţia a interpretat în stil propriu evidenţele şi a decis că Ion Iliescu nu poate fi urmărit penal pentru atrocităţile mineriadei din iunie 1990. Fireşte, nici pentru urmările ei catastrofale pentru România. Justiţia a decis după o logică cu care ne-a obişnuit de atâtea ori în ultimii ani.
Poate că, în felul lui, Ion Iliescu a fost la un moment dat un tip bine intenţionat. Nu ştiu care a fost momentul ăla, dar pot accepta asta. Ani buni, o droaie de analişti s-au străduit să convingă poporul că Ion Iliescu e cel mai rasat om politic al României. Personal, consider că un om politic e bun numai în măsura în care face ceva util pentru ţara lui. În cazul lui Ion Iliescu, mi-e greu să găsesc aşa ceva. Văd numai relele enorme, numai catastrofele cu impact pe termen lung.
Ion Iliescu şi-a început domnia printr-o baie de sânge, sub asediul „teroriştilor“ care au dispărut la fel ca acuzaţiile la adresa lui în dosarul mineriadei din luna iunie 1990. O fi având explicaţii juridice decizia de ieri a Parchetului General. E jobul lor să dea explicaţii. În ceea ce mă priveşte, consider că rămâne scandalos şi de neînţeles faptul că se dă o decizie abia acum, după 18 ani, şi că aceasta e de neîncepere a urmăririi penale.
Fireşte, nimeni nu se aştepta ca Ion Iliescu să facă măcar o zi de puşcărie pentru dezastrul adus ţării de venirea minerilor, pentru oamenii omorâţi atunci sau schilodiţi pe viaţă. Pentru frâna pusă României. Până la urmă, în România nimeni nu plăteşte pentru nimic, pentru că Justiţia e instituţia creată parcă numai pentru a-i albi pe marii infractori. Ce ar fi însemnat o sentinţă în favoarea urmăririi penale? În primul rând, o recunoaştere a
