Sunt autori pentru care constrângerile prozodice ale textului, artificiul tehnic şi rima insolită reprezintă totul.

Pentru Ioan Es. Pop, acestea nu aduc decât o limitare, fără justificare, a poeziei, datoare să-şi creeze şi să impună propriile reguli.

Realitatea prozaică şi cotidianul banal pătrund într-o poezie atât de permisivă, încât ajunge să-şi includă şi referentul. Lumea s-a strecurat, pur şi simplu, între coperţile antologiei no exit (Editura Corint) şi cititorul copleşit de transbordările scriitorului începe să se întrebe care este de fapt realitatea obiectivă: cea densă, palpabilă, din jur, sau cea parcursă prin lectură?

Îmi pare de înţeles reacţia vehementă a unui profesor din Ieud, care-l osândea public pe Ioan Es. Pop, cu ani în urmă, pentru felul în care acesta „prezenta“ o aşezare românească atât de veche şi demnă de respect. Un sat cu oameni muncitori şi cumsecade - am putea ricana în continuare -, şi cu învăţători animaţi de patriotism local, care vor insufla şi pe mai departe elevilor dragostea pentru vatra lor strămoşească. Ce nu pricepea meritoriul dascăl înfuriat era faptul că în această poezie Ieudul, ca şi Pantelimonul bucureştean şi alte repere pseudo-geografice, constituie un simplu pretext. Autorul le fixează ca pe un punct de plecare şi de rotire în gol al liricii sale delocalizate, îngheţată sub un soare negru, expresionist. Orice spaţiu (oraşul şi satul, casa părintească şi căminul jegos de nefamilişti, biserica şi cârciuma) se transformă într-o scenă mobilă a performării şi destrămării, a suferinţei care nu mai încetează şi a morţii care, de fapt, nu eliberează.

Viaţa ce ţi-a fost dată e un jeg lăţit şi o dramă care te absoarbe, deodată cu „răul gras şi gros“, nemuritor. În cerul gol nu se întrevede niciun Dumnezeu, iar Iisus apare şi dispare din cadru cu o cruce provocând zbieretele to