Dintr-o singură suflare, parlamentul l-a declarat pe Ceauşescu om „cinstit“, fără conturi în străinătate, în timp ce Ion Iliescu a fost scutit de neplăcerea urmăririi penale pentru un act abominabil de genocid moral - mineriadele din 1990.

Ambele gesturi continuă o tendinţă mai veche şi foarte nocivă, al cărei efect îl vom simţi zeci de ani de acum înainte.

Gravitatea celor două cvasi-exonerări se conturează mai clar în contextul altor gesturi la care societatea românească a asistat în ultimii 20 de ani - comportamentul de struţ al Bisericii în legătură cu colaborarea prea multor preoţi cu Securitatea sau desecrarea caracterului moral al procesului de restituire al proprietăţilor confiscate de regimul comunist.

Împreună, toate aceste acte oglindesc înclinaţia României de a mătura sub preşul istoriei cât mai multe dintre acele momente ale trecutului care nu ne convin şi a căror existenţă am vrea-o ştearsă din cronici. Gesturile amintite sunt una dintre multele dovezi că, după aproape două decenii de la decembrie 1989, verdictele justiţiei îngroapă istoria cea mai recentă sub false acte de reparaţie morală. Ne scapă ideea că a cere iertare este un act indispensabil pentru a putea trece dincolo de cruzimile istoriei şi a găsi reconcilierea cu propriul trecut.

Deşi şmenurile restituirilor de proprietăţi confiscate au distorsionat întregul proces, acesta rămâne mai mult decât orice un act de reparaţie morală pentru un abuz, un act de trădare al încrederii propriilor cetăţeni comis de către statul român, indiferent de cine a fost condus la vremea respectivă. În ciuda repetatelor chemări la iertare creştinească, nonşalanţa aproape voioasă a Bisericii faţă de păcatele comise de preoţii colaboraţionişti rămâne un act de imoralitate fariseică şi trufie care insultă încrederea acordată de popor clerului. Cu toate acestea, proc