Un dramaturg ungur, György Schwajda, şi piesa sa nonconformistă, „Ajutor (Imnul)”, la Teatrul Metropolis. Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, se ţine de cuvânt: proiectele devin spectacole şi spectacolele merită investiţia de îndrăzneală. Deşi totul arată normal, ca la oameni, n-ai vrea să ai vreo legătură de familie sau să fii prieten cu cei doi soţi care discută calm pe scenă. Casa pare curată, femeia e îmbrăcată îngrijit, bărbatul e stângaci şi stânjenit, dar când e trezit brusc din somn nimeni nu arată ca din cutie şi probabil că aseară omul n-a venit acasă tocmai treaz.
Ceva misterios se petrece, totuşi, printre puţinele obiecte din camera unde pe un loc vizibil se află un tomberon (scenografia: Sorina Iuganu, Vladimir Iuganu). Dialogul şi, pe urmele lui, interpreţii ascund tot ce li se pare a fi neconform cu regulile stabilite de ceilalţi, transformă în zâmbet tot ceea ce este suferinţă.
Luminiţa Gheorghiu în rolul femeii îşi arată încă odată capacitatea ei extraordinară de a menţine misterul în jurul lucrurilor celor mai simple: din toate faptele relatate, reiese că viaţa ei e un coşmar, din felul cum le relatează, totul e copleşit de iubirea de dincolo de explicaţii.
La ea, iubirea înseamnă acceptare, supunere. Acceptarea acestui bărbat care trezeşte noaptea copiii şi îi pune să cânte imnul în mijlocul curţii, un bărbat care mai dă un ghiont, o palmă, mai rupe o mână şi pe urmă se culcă în lada de cărbuni; e o casă unde nu se aruncă gunoiul, în schimbul pungilor pline, cârciumarul care hrăneşte un vultur, îi dă bărbatului de băut. În evoluţia dramatică a piesei, omul - Mihai Constantin – e mai tot timpul treaz, dar mahmur.
Ascultă cu reală curiozitate povestirea isprăvilor lui de noapte, se interesează mereu dacă i-a deranjat pe copii – îi iubeşte, n-ar vrea ca ei să sufere. Şi pe soţie o iu
