Gustave Le Clézio, cel mai mediatizat scriitor al momentului, vorbeşte despre viitorul său roman şi evoluţia literaturii franceze. La 68 de ani, francezul Jean-Marie Gustave Le Clézio, este unul dintre cei 105 scriitori care au primit premiul Nobel pentru literatură. Cum gândeşte un laureat Nobel pentru literatură? Care sunt subiectele predilecte ale autorului “noilor frontiere, al aventurilor poetice şi extazului senzual”, aşa cum l-au definit membrii Academiei Suedeze? Cine este cel care “studiază umanitatea dinăuntrul şi din afara civilizaţiei”?
Un literat obişnuit cu faima, încă din tinereţe, şi totuşi un om cumpătat, modest şi rezervat în declaraţii.
Le Clézio a început să scrie la vârsta de 7-8 ani, dar succesul l-a experimentat abia 15 ani mai târziu. Din 1963 până în 1975, s-a lăsat influenţat de contemporani precum Georges Perec sau Michel Butor. A scris despre nebunie şi limbaj, experimentând permanent şi învăluindu-şi operele într-un aer sumbru. Michel Foucault şi Gilles Deleuze i-au apreciat deseori talentul. Avea 23 de ani când criticii au fost entuziasmaţi de primul său roman, “Le Procès-verbal” (în engleză “The Interrogation”), apărut în 1963 şi tradus în româneşte abia în 1979, la Editura Univers, cu titlul „Procesul verbal”.
Volumul a fost imediat nominalizat pentru premiul Goncourt şi i-a adus premiul Theophraste Renaudot, în 1963. Succesul literar l-a propulsat în rândul „scriitorilor vremii”. Romanul, comparat cu „Străinul” lui Albert Camus, urmăreşte drumul anevoios al unui tânăr sensibil care, după ce ţine un discurs în faţa unei mulţimi apatice, sfârşeşte la spitalul de nebuni. Criticul literar Jean-Xavier Ridon a spus că personajele operelor lui Le Clézio sunt „marginale, excluse din modernitate”.
Romancierul culturilor uitate
Reuşita l-a împins să scrie până în prezent ap
