Stirea ca fostul presedinte Ion Iliescu a fost definitiv scos de sub urmarirea penala (NUP) de catre Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie i-a intristat profund pe cei care au crezut si mai cred inca, impotriva oricarei evidente, in triumful unei anumite moralitati in viata publica romaneasca. Trebuie sa repetam ceea ce media repeta mereu in ultimele zile, ca in 2007 procedura fusese terminata si numai o decizie a Curtii Constitutionale statuase in ultimul moment – inaintea trimiterii in instanta – ca parchetele militare nu sunt competente in dosarele revolutiei si ale mineriadelor.
Nu voi insira aici lungul sir de neregularitati si de fapte suspecte, cum ar fi spargerea seifului generalului Voinea si disparitia unor probe din dosarul cauzei. Pana la urma, rezultatul conteaza: nici dl Iliescu, nici ofiterii superiori care au fost incriminati in acest proces nu vor da socoteala pentru impuscarea celor sapte persoane (dintre care patru au murit) in timpul evenimentelor din 13 iunie 1990.
Sa admitem ca nu ne putem substitui justitiei si ca dosarele, in ultima lor faza, nu mai contineau probele acuzatoare. Nu ramane mai putin adevarat ca au murit oameni si ca justitia in ansamblul ei nu a fost capabila sa elucideze acele omoruri deosebit de grave care au fost comise... de cine? Cu siguranta nu de mineri, care erau inarmati cu bate. Ci de tragatori cu arme de foc, cu munitie militara.
Cine a ordonat sa se traga? Oare vom ramane pe veci fara raspuns? Romania postrevolutionara este, la drept vorbind, obisnuita cu misterele. Tot astfel s-a incheiat si dosarul "teroristilor" din decembrie 1989. Timp de patru zile s-a tras pe strazile Bucurestiului si nimeni nu a fost capabil necum sa afle cine a ordonat aceasta actiune, dar nici macar cine erau acesti "teroristi". Semnificative sunt declaratiile principalului interesat, dl Ion Ilie
