In ultima sa conferinta de presa inainte de a se intoarce in anonimat, Cristian Adomnitei a facut cateva declaratii epocale. Deja presa a ras de zbuciumul saracului fost ministru: "Ca parlamentar, am votat dintr-un principiu in care cred, respectiv majorarea salariilor, insa, ca ministru, nu sunt de acord cu cuantumul majorarii". Intelegem de aici ca majorarea salariilor este un principiu in sine. Ciudata tara! Ai fi zis ca munca e un principiu, iar salariul – o rasplata a acestei munci, dar sa nu cerem prea mult de unde nu e nimic.
Votul lui Adomnitei nu are nici o scuza, dar nu trebuie sa uitam ca a existat acolo o unanimitate. El a doar a dat glas acum unei logici cu totul sucite: parlamentarul are datoria de a vota cresteri de salarii. As fi considerat ca Adomnitei reprezinta un accident istoric, dar acea unanimitate nu imi permite. Cum de au votat cu totii la fel? Nu s-a gasit macar unul singur care sa urce la tribuna si sa spuna: "De unde bani?" Aceasta intrebare simpla sta la baza economiei, acea stiinta care ne invata ca resursele sunt mereu limitate in raport cu dorintele.
Mi se va spune ca explicatia e simpla: parlamentarii sunt hoti sau imbecili ori amandoua. E prea simplu pentru a fi adevarat. Din pacate, mi se pare ca explicatia e mai complicata si situatia – mai trista. Daca doar parlamentarii ar fi problema, atunci am putea rezolva situatia in timp, pe masura ce vor fi inlocuiti. Dar nu e asa.
Ma uit la televizor la doi lideri sindicali care se cearta. Unul reprezinta profesorii. Spune ca a venit vremea sa se inceteze cu aceasta rusine, ca dascalii reprezinta sufletul acestui neam. stiti genul de vorbe pompoase imposibil de contrazis si fara legatura cu subiectul. Celalalt sindicalist reprezinta functionarii publici. si el zbiara si zice ca functionarii reprezinta baza statului, ca fara ei nu se poate misca nimic si, da