Protestul profesorilor din Capitală a readus în atenţie problema mobilizării sindicale a angajatului român. 15.000 de oameni şi-au revendicat ieri drepturile salariale, manifestând împotriva deciziei Guvernului de a ataca la Curtea Constituţională legea de majorare a veniturilor din educaţie cu 50%. Sursa: Agerpres Pe lângă criza din învăţământ, protestul profesorilor repune pe tapet vechea întrebare postdecembristă : când şi cum se mobilizează românii? Statisticile oficiale ne oferă răspunsul scurt: rar şi neorganizat. Banii par să fie singura motivaţie a românilor de a ieşi în stradă. În România, sindicalismul nu inspiră aproape pe nimeni. Greva, arma cea mai eficientă aflată la îndemâna cetăţenilor care-şi revendică drepturile economice şi sociale, este un cuvânt cu rezonanţă redusă în spaţiul public postdecembrist. Cifrele o arată sec: 338 de greve s-au desfăşurat în România din 1992 până în 2007, conform evaluărilor Institutului Naţional de Statistică şi ale Organizaţiei Mondiale a Muncii. Pentru o privire comparativă, în Polonia perioadei 1992-2007 s-au desfăşurat nu mai puţin de 17.131 de mişcări de protest de acest gen. Victoria comunismului pare totală, din moment ce pacea socială visată de statul totalitar pare să-şi fi găsit împlinirea în România postdecembristă. Conflictul de clasă dintre muncă şi capital s-a stins în apele tulburi ale tranziţiei, perforat de interesele politice ale liderilor sindicali, dar şi de psihologia inertă a muncitorului român.

Viaţa înainte şi după Cozma

Înainte ca figura lui Miron Cozma să viruseze aproape iremediabil mişcarea sindicală autohtonă, Valea Jiului fusese expresia cea mai clară a revendicării muncitoreşti. Anul 1977 este emblematic în acest sens, peste 35.000 de mineri refuzând atunci să mai intre în mină ca semn de protest împotriva adoptării Legii 3/1977 (care statua o serie de măsu